,,Aș vrea să vorbim în primul rînd despre clasicism. Ce m-a orientat pe mine spre clasicism. Trebuie să semnalez prezența extraordinară a tatălui meu. A fost influența tatălui meu, Tudor Vianu. Tata, deși nu era clasicist, considera că nu poți vorbi despre cultură, nu te poți așeza în interiorul acesteia în afara culturii greco-latine. Fără cultura greco-latină, fără să fi trecut măcar prin preajma acesteia, nu vorbești de cultură, ci de pseudocultură, de putere, manipulare. Tatăl meu, așa cum am mai spus, era de părere că nu există cultură fără cultura greco-latină. Iar eu am fost crescut în acest spirit. Cum eu făcusem puțină latină în școală, pentru că, între timp, se suprimase studiul acesteia, m-am gîndit să completez printr-o formație universitară. Așa am intrat la Filologie Clasică, unde am studiat, e adevărat, doar doi ani, ceea ce nu este chiar puțin, dar, dumneavoastră trebuie să știți, nici prea mult – în loc de cinci. Era o perioadă foarte grea, politic vorbind. Acest lucru se întîmpla între ’52 și ’54, cei care vă citesc, sînt aproape sigur de formația lor intelectuală, știu datele istorice din acești ani. Atunci am avut un vis de atemporalitate. Doream să mă refugiez în ceva care nu are nimic cu prezentul acid și distructiv și care să-mi satisfacă valorile intelectuale și morale. Acest ceva nu putea fi decît cultura clasică. Într-o zi, îmi amintesc de parcă s-ar fi petrecut ieri, tata a venit la mine foarte impresionat să-mi spună că vorbise cu poetul A.Toma, care era un poet comunist cu mare influență în partid și care l-a întrebat pe tata: - Ce face băiatul dumneavoastră, ce studiază? Tata, desigur, era mîndru de mine și i-a răspuns pe măsură: -Studiază filologia clasică. Să știți că cei din jur cunosc prea bine ce înseamnă acest lucru, dar se fac că n-ar ști. A.Toma știa și el, replica lui era în ton cu ceea ce eu gîndisem cînd am ales acest drum. – Aha, zice Toma, face filologie clasică fiindcă vrea să fugă de realitatea noastră socialistă, să aibă acces la sămînță, să vadă cum crește!
Avea dreptate. Contează și cel care pune sămînța și cel care o udă. Aceștia au acces doar la forma exterioară, care oricum e vizibilă pentru toți. Fericit și nefericit, deopotrivă, este cel care se află în interiorul seminței, o vede din interior spre exterior, poate observa și înțelege creșterea. Aceștia înțeleg foarte multe, dar sînt puțini. Clasiciștii sînt o astfel de specie. Ca să studiezi greaca veche și latina, limba, filosofia ei, istoria, artele, literatura, religia, medicina timpului, să le vezi mai apoi evoluînd, să observi progresul în fiecare domeniu, pentru că peste toate acestea se apleacă studentul la filologie clasică, îți trebuie răbdare, multă răbdare. Cinci ani în care să taci și să asimilezi. Nu mai poți vorbi, chiar dacă vrei, pentru că în fața filologiei clasice, cînd vezi cîmpul cu inteligență, profunzime, cum se desface întreg universul în fire, în mii de fire pe care trebuie să le parcurgi, te apucă o foame enormă …sau …Cei din jur, să nu credeți că nu cunosc implicațiile studierii culturii clasice. Simulează neînțelegerea și încearcă să-l culpabilizeze pe cel care studiază așa ceva. Ceea ce s-a petrecut și cu A.Toma, numai că eu n-am făcut din asta o vină. S-ar putea la început nici să nu-ți dai seama cu ce ai de-a face. Dar pe măsura timpului scurs, ceilalți vor înțelege că au în preajmă o avalanșă culturală, pe care orice ar face nu o pot opri, e de nestăvilit. Clasicistul care pornește pe drumul culturii e ca un uragan. E o metaforă. După tăcerea autoimpusă în fața cîmpului nesfîrșit de înțelepciune, filosofie, știință și artă, vine timpul cînd vorbește. Și are ce spune!”
Ion Vianu (n. 15 aprilie 1934, București - d. 20 iunie 2024), într-un interviu cu Lucia Dărămuș (2006-04-02) https://www.poezie.ro/.../174774/Avatarurile_lui_Ion_Vianu)
Foto: Agerpres
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu