Poesis - Puiu RĂDUCAN

 

Apogeul

Un pic mai am să trec de apogeu

și-am să-mi comand câteva toamne.

A venit vremea, am scăpat de greu,

de-acum-nainte, Doamne, Doamne!...

 

Și mă-nțeleg bine cu apogeul...

Să orbecăi în deșert mă săturasem,

Aveam acolo doar nopți albe, și ce-am

avut de numărat, chiar numărasem.

 

De nu ajungeam ieri la apogeu,

cu siguranță unu-mi cumpăram.

Acum, ca fiecare-l am pe-al meu,

am făcut rost de ceea ce doream.

 

De-ale vieții

Viața-mi promite o libertate-n lanțuri

și-mi scoate îngerii afară din biserici.

Deseori mă tăvălește rău prin șanțuri,

spre-o bucurie-n zâmbetul de „clerici”.

 

Arde mustrarea rău, pân’ la durere,

iar bucuria doare și mai tare.

Marțieni cu flori de liliac în gură,

mi-atacă sufletul în ziua mare.

 

Mângâietoarea dulce-a gândurilor mele,

din poala nopţii cu pleoapele închise,

plecă încet, încet, pe drum la vale,

și pân’ să-mi scrie un cuvânt, încărunțise.

 

Îmi scârțâie pe acoperiș un  întuneric.

Potecile-mi s-au pregătit de bal.

Îmi cad nămeți trandafirii pe față,

viața mă torturează-n ultim hal.

 

Ruina

Atenție, vă rog, nu vă apropiați!

Sunt o ruină în adânc de întuneric!

Nici de-nchinat să nu vă închinați,

pumnaul cu plăsele dulci râde isteric.

 

Vă rog, nu vă apropiați, sunt o ruină

în tăcerea tristă-a ultimului gând!

Voi, timpul, nepăsarea, m-ați făcut rugină

și-s gata să mă-nghită cel pământ.

 

Durerea-mi este în stare de veghe

și mă voi duce cum multe au plecat!

Nu sunteți în stare nici de o priveghe,

da-ncălecați pe calul negru spre păcat.

 

Of! Veți rămâne goi și fără rădăcini,

indiferent la câte ceruri vreodată v-ați ruga!

Veți duce țara-n hău, printre ruini,

ce-aveți măcar acuma, nu veți mai avea!

 

Țara Mare

Stând înmărmurit c-o hartă-n mână,

privesc timid la Dacia bătrână.

O țară mare, frumoasă și bogată,

cum alta-n lume nu era odată.

 

Trădători de neam în toată lumea-au fost.

Au cășunat  și mi-au măcelărit-o fără rost.

Și uite-așa, cum harta ne arată,

Dunărea NU ne-a fost graniță odată.

 

Au chemat romanii, trebuia romanizare.

pe barbari i-au chemat, le trebuiam mâncare.

Faraonii terbuiau aduși de zor și ei,

râgâia țara, gâlgâia de mișei.

 

Să vină turcii strigau zevzecii-n cor,

stârnind mânie-n săbii pe maluri de Bosfor!

Să vină apoi regi și regi ni s-au adus,

Adio Orient, ochii ni-s pe Apus.

 

Și-au făcut regii mare, România Mare,

dar trebuiau ruși s-o calce în picioare.

Și-a ajuns țara mea o țară de nimică,

din România Mare, o Românie mică.

 

Acum, aleșii țării, cu adevărat hoți,

vândură tot ce-avurăm, ne-ndatorăm la toți.

Zici că pe țara mea au devastat-o hunii,

dar dușmanii-s acasă, ne fură ca nebunii.