Raportările la Iisus se mișcă în continuare între
renunțare la cunoaștere, lăsând lucrurile în bezna timpurilor, relativizare,
care topește totul în ipoteze interesate nu de adevăr, ci să epateze, și apologetică,
ce are contact slab cu viața pământească. Dincoace de acestea, rămâne însă
justificat un realism robust, al faptelor certe și cultivat, singurul care-l
apropie pe Iisus așa cum a fost.
Desigur că însăși urcarea lui Iisus la statura pe
care istoria i-a recunoscut-o are istorie. Ea a plecat de la inițiativa lui
Pavel, convertit la Iisus (aprox. 40 d.H.), din prima Epistolă către
Corintinieni ( 57 d.H.). Aici apostolul a scris: „Căci înainte de toate v’am
predat ceea ce și eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre,
potrivit Scripturilor, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după
Scripturi; și că i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; /…/la urma
tuturor /…/ mi s-a arătat și mie” (Cor. I, 15, 3-8, în trad. Bartolomeu Anania).
Pavel a formulat primul Credo al
creștinismului, care avea să fie urmat de altele.
Ceea ce s-a petrecut între nașterea lui Iisus și
Învierea sau Resurecția sa, a fost
reținut în Evangheliile scrise sub impulsul lui Pavel – gen literar care pleacă de la istorie pentru
a aduce „vestea cea bună”. Evangheliile au reluat o tradiție ebraică în termeni
grecești. Aceștia au trecut apoi în latină („annuncio”), pentru a exprima în
cele din urmă „transpunerea spiritului în carne (incarnazione)”. Prototipul viziunii
era deja în Isaia (61, 1-2) și s-a regăsit în lectura adolescentului Iisus din
sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului e peste Mine, pentru că El m’a uns; El
M’a trimis să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe cei zdrobiți la inimă,
robilor să le vestesc libertate și orbilor vedere, pe cei asupriți să-i trimit
în libertate și să vestesc anul bineprimit al Domnului” (4,18). „Vestea cea bună” a fost preluată în
formula lui Petru „Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, care a poruncit discipolilor
să mărturisească oamenilor ceea ce au
văzut. Pavel a vorbit de „Fiul lui Dumnezeu, cel din sămânța lui David născut
după trup, iar după duhul sfințeniei, rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere
dintru’învierea din morți, Iisus Hristos, Domnul nostru, prin care noi am
primit har și apostolie, pentru ca’ntru numele Său să fie credința adusă la
ascultare la toate neamurile” (Epistola către romani, 1,3-5). Ceea ce avea să
capete consacrare sub grecescul Kerygma a căpătat astfel formă.
Relația dintre kerygma și factualitatea istorică nu
are o istorie liniară. Și azi unii perorează asupra ascendenței lui Iisus.
Bruno Bauer (Kritik der evangelischen Geschichte der Synoptiker, 1841) a
inaugurat punctul de vedere după care preoții l-au creat pe Iisus. Benito
Mussolini l-a reafirmat. Azi, unii dintre „progresiști” stau în această linie
ignorând cercetarea istorică. Rudolf Augstein (Jesus Menschensohn, DTV,
München, 2003) a simțit însă nevoia de a modera ignorarea și a susținut că nu
Iisus, ci imaginile despre Iisus sunt chestionabile, fiind de fapt construcții.
Mulțimea datelor istorice infirmă însă teza
definitivei necunoașteri a lui Iisus ca parte a istoriei. Azi este clar că
Iisus a existat, că nu a fost nicidecum „invenție a Bisericii originare”, că
l-au distins trăsături sigure și l-au singularizat, că tocmai de pe terenul
istoriei s-a înălțat în centrul credinței și al umanității. Cu Iisus continuă,
cu trăsături noi, tradiția religiei ridicate pe soclul istoriei. Religia
presupune credință (emouna) pe temelia faptelor, iar credința înseamnă pentru om să-și asume existența lui Dumnezeu
și să-și pună soarta în mâinile sale.
Desigur, nu se poate lua orice imagine sau aserțiune
despre Iisus ca fiind realitate. Sursele se cer verificate până la capăt, tema
cristică fiind deja cu vaste implicații. Cu profunda sa cultură, Rudolf
Bultmann a cerut, pe bună dreptate, rezervă în privința izvoarelor despre
Iisus. El a susținut că „despre viața și personalitatea lui Iisus nu mai putem
cunoaște ceva, căci izvoarele critice nu s-au interesat de acestea, în rest
sunt foarte fragmentare și copleșite de legendă, iar alte izvoare asupra lui
Iisus nu există” (Rudolf Bultmann, Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen, 1926). Numai
că rezerva față de exploatări necritice ale izvoarelor este una, pesimismul
este altceva. Deja elevii celebrului
teolog au trebuit să corecteze pesimismul.
Cercetarea istorică a lui Iisus dispune între timp
de tot mai multe certitudini. Continuând celebra First Quest, concentrată
asupra reconstituirii spuselor lui Iisus, curentul The New Quest s-a concentrat
asupra datelor istorice și culturale. John A. T. Robinson (Jesus and His
Coming, 1959) a relansat cercetarea lui Iisus istoric. Ea a avut ca rezultat
lămurirea acțiunii lui Iisus în raport cu iudaismul (Gaaliah Cornfeld, ed., The
Historical Jesus, MacMillan, New York, London, 1982; James H.Charlesworth,
Jesus within Judaism, Doublleday, New York, 1988), care a și rămas referință.
În mod paradoxal, certitudinile sporesc în pofida
distanței crescânde în timp. De la Reimarus, trecând prin Hegel, prin Ernst
Renan, von Harnack, Pavel Florenski, și prin mulți alții, până la Ben-Schorin
(Bruder Jesus, 1967), sunt rezultate noi, adesea spectaculoase, în efortul de
cunoaștere a lui Iisus (A. Marga, Religia în era globalizării, Editura
Academiei Române, 2010). Scrieri precise, cu noutăți verificate, au apărut și
în ultimele decenii și au împrospătat opticele. Am în vedere autori și cărți
cum sunt E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus (Penguin Books, London,
1995); David Flusser, Jesus (The Hebrew University Magnes Press, 1997); Joseph
Ratzinger (Benedikt XVI, Jesus von Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien,
2007-2012); Shimon Gibson, The Final Days of Jesus (Lion, Oxford, 2009); Jean
Christian Petitfils, Jesus (Fayard, Paris, 2011); Werner Dahlheim, Die Welt zur
Zeit Jesu (C. H. Beck, München, 2013); Gianfranco Ravassi, Biografia di Gesu.
Secondo i Vangeli (Rafello Corina Editore, Milano, 2023), care au dat linia
majoră a biografiilor și pe care i-am și comentat altădată. Nu mai vorbesc de
literatura despre „viața lui Iisus”, care – cu Jose Saramago, mai nou cu Deepak
Chopra, autorul romanului „anilor sincopă”, întitulat Jesus. Histoire d’une
illumination (Guy Tredaniel, Paris, 2010), în care un om devine capabil de
miracole și schimbă, prin viața și învățăturile sale, lumea – deschide noi unghiuri de privire.
Se poate spune chiar mai mult. Sunt nu numai noi
fapte identificate și certitudini stabilite, dar nu există nicidecum siguranța
că nu vor apărea noi probe scripturale, arheologice și de alte naturi cu
privire la lumea din timpul lui Iisus și la Iisus însuși. În virtutea
împrejurărilor și conținutului lor, Evangheliile au dat și dau în continuare
linia directoare a biografiei lui Iisus, încât rămâne actuală teza exprimată de
Marie-Joseph Lagrange (Histoire ancienne du canon du Nouveau Testament,1933),
potrivit căreia ceea ce putem reconstitui ca viață a lui Iisus se află în
Evanghelii.
Noi fapte se întrevăd. În definitiv, continuă
cercetările din Țara Sfântă, care, mai ales după restabilirea din 1948 a
statului Israel, și l-au asumat pe Iisus ca parte a istoriei poporului evreu.
Totodată, se caută acoperirea cu cercetări a „perioadei sincopă”, de la
cuvântul adolescentului în sinagoga din Nazaret, la nunta din Cana Galilei, la
care Iisus a participat douăzeci de ani mai târziu, care este luată ca început
misionar. Este încă anevoie de intuit ce s-a petrecut în cele două decenii de
prezență în lume a lui Isus, dar explorări au deja loc.
Este însă deja la dispoziție ceea ce Gianfranco
Ravassi numește „cartea de identitate” a lui Iisus din Nazaret. Astfel: „nume:
Jeshua (Domnul salvează); paternitate legală: ben-Josef (fiul lui Josef);
maternitate: Myriam; locul nașterii: Bethlemul Iudeii; data nașterii: probabil
în jurul anului 6 î.e.n.; domiciliul: Nazaret în Galileea, apoi fără domiciliu;
starea civilă: celibatar; profesie: tâmplar, apoi rabin ambulant și vindecător;
semne particulare: niciunul” (Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli, 2023). Sunt
descrise amănunțit și „pragurile” înaintării lui Iisus în istorie: la origine
un om care predică și susține activitate publică în Galileea, apoi în Iudeea;
viața sub stăpânirea romană și profilarea sa în frământările timpului; patimile
și, în cele din urmă, moartea prin crucificare la Ierusalim; intervenirea unui
eveniment misterios – istoric și teologic, cu înțelesuri complicate – care este
Învierea sa; bucuria discipolilor săi, care răspândesc „vestea cea mare”;
preluată de discipoli, kerygma este transmisă evreilor și păgânilor timpului,
care dezvoltă cateheze; asamblate într-o interpretare, faptele istorice sunt
punctul de plecare al unui curent printre oameni care duce la consemnare
într-un text; spusele lui Isus sunt reținute în culegerea Loghia (mult mai
târziu consacrată drept Quelle); pe ea și pe alte izvoare se bazează
Evangheliile sinoptice; acestea încep cu Marcu, pe care Matei și Luca îl
amplifică, iar Ioan ridică totul la nivelul teologic cel mai înalt.
Evangheliile au unele diferențe în detalii, iar
finalul uneia pare să fi fost modificat în cursul istoriei, probabil din nevoi
de accesibilitate sau din considerente ecleziale. În orice caz, deosebirile au
explicații firești.
Unii evangheliști, precum Marcu, nu au fost martori
oculari la ceea ce s-a petrecut la Ierusalim și, relatând condamnarea și
patimile lui Iisus, învinuiesc „iudeii”.
Or, însăși discuția finală dintre Iisus și Caiafa și cea dintre Iisus și Pilat
din Pont reunesc motive religioase și motive politice. În cele din urmă, Caiafa
pare a fi rămas cu convingerea că Iisus revendică o descendență din regele
David, iar Pilat din Pont că Iisus nu este străin de pretențiile, atunci
răspândite, de „rege al iudeilor”. Procesul lui Iisus a trebuit, ca urmare,
cercetat mai îndeaproape, iar rezultatul (Hans Kung, Das Christentum. Wesen und
Geschichte, Piper, Munchen, Wien, Zurich, 1995) este astăzi limpede: a fost un
proces în răspunderea autorităților romane, religios și politic, cu implicați
din ambele direcții de atunci.
Marcu consacră optica lui Petru asupra a ceea ce
apostolul a trăit în apropierea lui Iisus, culminând cu identificarea „Tu ești
Mesia”. Evanghelia după Marcu așază „vestea cea bună” în tradiția mesianică. Marcu
a fost impresionat de reflecția
centurionului la răstignire: „Cu adevărat, acest om a fost fiul lui
Dumnezeu!” (15, 39). Misterul este prezentat în deschiderea Evangheliei sale cu
vocea din ceruri: „Tu ești Fiul meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (1, 11).
Sfârșitul Evangheliei pare să fi fost cel al mormântului gol – în mod interesant, formulă reluată de Shimon
Gibson (The Final Days of Jesus, 2009): „realitatea este că nu există
explicație istorică a mormântului gol, în afara cazului în care adoptăm
interpretarea teologică, Învierea”.
Matei, în schimb, a fost în apropierea lui Iisus,
inclusiv la Cina cea de taină, și a cunoscut direct istoria iudeo-romană, din
care, biografic, Iisus a făcut parte. El l-a prezentat pe Iisus ca ființă
activă, plină de viață, ceea ce a stârnit încântarea lui Kierkegaard. Matei s-a
adresat deopotrivă evreilor și neevreilor. În Evanghelia sa se dă greutate
Predicii de pe munte și se scot în evidență legăturile cu iudaismul. Matei
lansează ideea celei de „a doua veniri a lui Iisus (parousia)” și îl consideră
pe Iisus „Judecător” suprem.
Discipol al lui Pavel, medicul Luca dă o Evanghelie
ce vrea să convingă creștinii de proveniență diversă, care doreau să cunoască
fundamentele credinței lor, de „deplinătatea lui Iisus”. El accentuează
realitatea istorică a lui Iisus, duce ascendența sa până la Adam, detaliază
copilăria lui Iisus și privește
evenimentele în cheia mesianismului. El îl pune pe Iisus în relație cu profetul
Ilie, întărește „noua alianță”, pe care
Dumnezeu a încheiat-o cu poporul său, și lansează marile teme ale
creștinismului – iubirea, Domnul, bucuria, sărăcia, rugăciunea, istoria
mântuirii. Luca lămurește asupra concepției politice a lui Iisus, care are la
bază cerința ca cel care guvernează să se considere servitorul celor guvernați.
Evanghelistul Ioan este cel mai teolog dintre
evangheliști. Apropierea de principalii sacerdoți de la Ierusalim i-a permis să
fie martor ocular la toate evenimentele din ultimele zile
pământești ale lui Iisus. De altminteri, Jean Christian Petitfils (Jesus,
2011), l-a identificat pe evanghelistul Ioan drept un om înstărit, proprietar
al casei în care a avut loc Cina cea de taină și al Grădinii Ghetsimani, o
personalitate de vază, în tot cazul, adeptă a lui Iisus, la care Iisus zăbovea
când venea în Ierusalim. Azi, unii îl consideră drept posibil discipol al lui
Ioan Botezătorul, împărtășind vederi ale celor de la Qumran. Ioan pune
întrebarea la care și cei mai mari teologi ai epocii noastre (vezi Joseph
Ratzinger, Jesus von Nazareth, 2007) au căutat răspuns: „De ce credeți că Iisus este Cristos, Fiul
lui Dumnezeu?”. Ioan este cel care a deschis discuția despre „gloria lui
Iisus”, pe care îl vede Domn și Mântuitor.
Diferențele de accent, dar și de detalii ale
relatărilor, între evangheliști, nu schimbă certitudinile în privința lui
Iisus. Punctul de vedere fundamental al evangheliștilor este același.
Dintotdeauna s-a pus întrebarea firească: Cum arăta
Iisus? Evangheliile canonice sunt concentrate asupra semnificației teologice a
evenimentelor și consemnează puține date din care se pot stabili trăsături
fizice ale lui Iisus. Augustin a preferat să vorbească de simbolul religios
și a recunoscut: „ignorăm complet care-i putea fi fața” lui Iisus. Cu timpul,
unii și l-au reprezentat pe Iisus ca un om de o desăvârșită simplitate
(Origen), alții, sub inspirația unei tradiții, au văzut în Iisus pe „cel mai
frumos dintre Fiii omului” (Părinții Bisericii). Azi, în orice caz, are trecere
scrisoarea atribuită lui Lentulo, care îl vede pe Iisus înalt, bine
proporționat, cu ochi mari, albaștri, chip impresionant și corp ce se mișcă
grațios. Notoriul film al lui Franco Zeffirelli, cu Robert Powell în rolul
principal, este ghidat de această imagine.
De înfățișarea fizică a lui Iisus s-au ocupat mai
mult evangheliile necanonice, trăind, la rândul lor, importanța istorică a apariției lui Iisus și căutând să învețe din
ea. Ele nu pot fi ocolite, chiar dacă nu tot ceea ce spun este acceptabil. Azi
se consideră că unele, fiind de asemenea „dominate de puternicul simț al
grandorii evenimentului creștin și de o conștiință vie a propriei identității
creștine” (Gianfranco Ravassi), pot fi folosite, nu neapărat ca stabiliri de
fapte, ci ca intuiții ce lărgesc în mod realist reprezentările a ceea ce s-a
petrecut.
După douăzeci și cinci de ani de cercetări la
Ierusalim, Shimon Gibson descrie riguros, dar viu activitatea extrem de
solicitată a lui Iisus în calitate de vindecător în Cetatea lui David, mai ales
la băile rituale, în care oamenii se reuneau în anumite zile. După toate
indiciile, Iisus a fost un orator extrem de captivant. El aborda spontan
chestiuni de mare altitudine a viziunii, dar și chestiuni de viață cotidiană,
pe înțelesul oricui, toate subordonate încrederii de nezdruncinat în „Tatăl ceresc”
și „iubirii aproapelui”. I se datorează zeci de parabole despre „Împărăția
cerurilor” și „mântuire” și multe formulări penetrante care vituperează
nesimțirea bogaților față de sărmani, cupiditatea umană și mizeria morală.
Iisus a pus mâna în acțiunile sale de vindecare pe
trupuri suferinde de boli grave – inclusiv de lepră și alte boli infecțioase. A
rămas proverbială „mâna sa vindecătoare”. Ea îndeamnă la reflecție și astăzi,
căci Iisus a făcut miracole cerând de la început celui afectat de boală să aibă
înainte de orice credință în Cel de Sus și încredere în sine. Și azi rămâne de
meditat asupra combinației extraordinare de fenomenologie, psihologie, medicină
și metafizică a terapeuticii lui Iisus.
Din însuși textul Evangheliilor, este astăzi clar că
Învierea este de înțeles luând aspectul
istoric și aspectul teologic împreună. Ea are de partea ei fapte și credința,
care se susțin reciproc. Ioan a dat direcția acestei înțelegeri în scena cu „nu
mă atinge!”, care implică asumpția „ființării transcendente a Înviatului”. Nici
scoaterea Învierii din istorie, socotind-o contrafactuală, nici simpla topire în fapte, socotind-o eveniment
printre altele nu sunt pe măsura ei. Învierea lui Iisus este accesibilă pentru
ceea ce putem numi astăzi rațional „comprehensiune istorică și culturală”, în
care aspecte descriptive și asumpții culturale se alimentează unele pe altele.
Desigur că înaintarea „inteligenței artificiale” va
pune celor care reflectează asupra subiectului întrebări noi. Să citim
reflecțiile medicului Johannes Huber (Das Ende des Alterns, 2007), care ne
spune că, sub aspect infrastructural, organismul uman așa cum este azi asigură
viața persoanei până la cel mult o sută douăzeci de ani. Să citim și
tulburătoarea carte a inovativului Ray Kurzweil, Die Intelligenz der Evolution
(2016), împreună cu consecința, care este și testamentul savantului: prevederea
intervenției, după deces, în rețeaua neuronală a propriului organism, în
vederea repunerii lui în mișcare.
Se poate specula și aici, desigur, îndelung. Dar
important cu adevărat este faptul că noi aspecte uimitoare ale vieții în
confruntarea ei cu mediul intră în discuție.
Lumea se schimbă mai departe. Închei observând că,
în anii noștri, Joseph Ratzinger a dat prima monografiere a felului de a fi al
lui Iisus (Jesus von Nazareth, 2007). Sociologul Gerd Theissen (Jesus als
historische Gestalt, Vandenhoeck, Göttingen, 2003) a arătat mai amănunțit
cum personalitatea lui Iisus ține de
datele culturii poporului și timpului său. Jean Christian Petitfils (Jesus,
2011) a compus o „fotografie” bazată pe noi cercetări. Werner Dahlheim a adus
în discuție noi izvoare, o nouă punere a întrebărilor, cu perspective noi (Die
Welt zur Zeit Jesu, 2017). Gianfranco Ravasi a dat precisa înțelegere istorică
a personalității lui Iisus (Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli, 2023).
Tabloul cuprinzător al lui Iisus și al vieții lui este astfel mai bogat decât
cel de care au dispus generațiile anterioare.
Acest tablou este mai solicitant. Mă limitez să
menționez în încheiere patru chestiuni, la rândul lor, deschise. Și care
sporesc continuu în actualitate.
Paradoxal, religia iubirii conține și azi sciziuni
care nu o avantajează. Diferențierea denominațiunilor creștine este reală,
veche, adesea rigidă. Într-o schimbare adesea plină de cruzimi a lumii,
creștinismul are însă nevoie de cooperarea fără discriminări și prejudecăți a
denominațiunilor sale. Iar această cooperare s-ar cuveni să înceapă cu ceea ce
numesc „ecumenismul biografic”. Elaborarea riguroasă și adusă la zi a
biografiei lui Iisus dă autenticitate bisericii. Pe baza ei, identitatea
creștină este de asumat ca ceva mai adânc decât fragmentarismul și formalismele
curente.
Se spune pe drept că Europa stă istoricește pe
„triunghiul Ierusalim, Atena, Roma”. Într-adevăr, fără creștinism, Europa nu
mai este ea însăși. Desigur, creștinismul luat nu doar ca vestigiu istoric, nu
doar ca reper la ceremonii sau discursuri, nu ca reeditare de simplisme, ci ca vedere activă, mereu proaspătă asupra
vieții, pe care – trebuie accentuat – abia cunoașterea lui Iisus o asigură. Nu
este creștinism fără cercetarea lui
Iisus și asumarea înnoită a învățăturilor sale.
Iisus privește oamenii din punct de vedere moral,
dar la distanță de moralism. Ei sunt sub oblăduirea „Tatălui ceresc”, fără ca
aceasta să dizolve dimensiunile acționale, economice, politice și de alte
naturi ale vieții lor. Ei sunt conduși de mintea lor, dar nu mentalismul este
descrierea adecvată. Ei fac multe fapte, și nu fac altele, dar până la condiția
de om mai au de lucru. Iisus a captat în formulări această condiție și și-a
asumat-o în acțiuni, iar felul său de a privi s-a dovedit inepuizabil.
Îndemnuri ca „Cereți și vi se va deschide; căutați și veți găsi; bateți și vi
se va deschide” sunt probă. Nimeni nu poate pretinde legitim că întruchipează
„deplinătatea lui Iisus”, dar a-l urma este sursa identității creștine.
La orice preluare a mesajului lui Iisus rămâne încă
ceva de făcut, ceva ce pune sub semnul întrebării ceea ce s-a izbutit.
„Binecuvântați sunt cei curați cu inima, căci a lor este Împărăția cerurilor”
este de fapt un „program” la nesfârșit. Ca ființe prinse în rețelele limitative
ale istoriei, azi putem mai bine decât oricând să ne apropiem de acest mesaj cu
filosofia rațiunii diferențiate în raționalități, sub condiția de a rămâne
conștienți că realitățile lumii justifică noi interogații. Nu este creștinism
acolo unde s-a sfârșit punerea sub semnul întrebării a lumii din jur.
Cum am spus și în alt loc (Teologia contemporană,
Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2024), creștinismul câștigă substanțial prin
cercetări, lămuriri și explicații, inclusiv istorice. Departe de a relativiza
și coborî credința, cercetarea lui Iisus din Nazaret, făcută integru, poate da
noi energii, într-o lume care se colonizează, deocamdată și din nefericire, de
debusolare, derapaje și eșuări. Credința este chestiune de reflecție
responsabilă, de inimă și de cultură profundă.
Autor:
Andrei Marga
Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei
Marga</a>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu