8. Constantin Stere, boierul basarabean
torturat de năzuințe socialiste
Spre deosebire de politrucii postdecembriști, care știu că prin politică au
ticăloasa șansă de-a trece de la condiția de oier pricăjit la cea de boier
nelegiuit, Constantin Stere a procedat atât de neobișnuit în tumultoasa sa
viață, încât constituie cel mult o ciudățenie, nicidecum un rarisim model
pentru alde Dragnea, Tăriceanu, Dăncilă și ortacii lor.
Da,
ne spune Sterie Diamandi, căci „destinat prin naștere și avere să fie un
privilegiat al soartei” și „chemat să ocupe un loc de cinste la banchetul
vieții” prin originea sa aristocratică, Stere a simțit de tânăr ceea ce-i apropie,
nu ceea ce-i îndepărtează pe oameni, iar prin aceasta nevoia irepresibilă „să
năzuiască, să lupte, să pătimească”, adică să se devoteze celor mulți și
oropsiți cu tot avântul și cu toată energia tinereții sale. Iar ferma lui
credință în acest ideal fiind mai puternică decât grija prozaică pentru propria
viață, iată de ce – ne înștiințează scriitorul nostru – „el renunță bucuros la
toate privilegiile clasei, la cariera sigură și cu trai tihnit, ca să accepte
bărbătește apriga luptă a vieții”: în anul 1905 trece Prutul pentru a lua parte
la revoluția narodnicilor și a deveni tovarășul de exil siberian al lui Lenin
și Józef Pilsudski, întemeietorul statului polon modern, aici se impune cu
autoritate între fruntașii intelectualilor din Rusia, iar după revenirea în
țară se afirmă drept doctrinarul poporanismului și singurul agrarian care știa
ce urmărește, asta deoarece „avea fanatismul credinței, devotamentul cauzei
obștești și voința neînduplecată de înfăptuire”.
Motive
suficiente, socoate Diamandi, ca oligarhia și plutocrația română să vadă în Stere
redutabilul adversar pe care ori trebuie să-l răpună, ori măcar să-l reducă la
tăcere prin exploatarea erorilor săvârșite de el în prima conflagrație
mondială, desigur, dând uitării incontestabilele merite ale acestui neobosit
doctrinar al țărănismului integral: până în anul 1914 el este consilierul intim
al lui Ionel Brătianu, calitate în care luptă din răsputeri pentru
împroprietărirea țăranilor și votul universal (mișcarea socialistă într-o țară
eminamente agricolă precum România, adică lipsită de industrie și fără
proletariat, în schimb cu mari latifundiari, cu vot cenzitar și – îndeosebi –
cu îndreptățite aspirații naționale, i se pare eroului nostru un nonsens); ca
un veritabil campion al democrației țărănești, contribuie din plin la
înființarea, organizarea și consolidarea Partidului Național-Țărănesc, pentru
ca în anul 1930, decepționat de evenimente și scârbit de țărăniști, să se
retragă din viața politică în care „risipise din belșug vreme, sănătate, avere,
energie și muncă fără preget” și să-i închine literaturii ultimii ani de viață
(se naște pe 1 iunie 1865 în localitatea Ciripcău din Basarabia, moare pe 26
iunie 1936 în Bucov, județul Prahova), astfel ajutând o mulțime de oameni, ce
n-aveau nimic în comun cu țărănimea și democrația, să beneficieze de regimul
țărănist; considerând că drumul spre Ardeal trece prin Basarabia, marele
patriot Constantin Stere desfășoară o intensă și fecundă activitate în Sfatul
acestei țări întru înfăptuirea unirii cu patria mamă (rostește circa 30 de
discursuri), iar jurisconsultul Stere elaborează baza juridică a drepturilor
românești asupra provinciei, așa încât este explicabil de ce nu-și poate reține
lacrimile bucuriei pe 27 martie 1918, dată la care majoritatea parlamentarilor
basarabeni votează pentru realizarea acestui deziderat național; cu concursul
său s-a înființat în Basarabia primul ziar românesc și a apărut o tipografie;
tot el, „trădătorul” și omul politic cel mai hulit din România, întemeiază și
conduce revista „Viața românească”, despre care se știe prea bine ce rol de
prim rang a jucat în cultura noastră.
Nu
doar că formidabilul Stere este bălăcărit în fel și chip (epitetul „trădător”
era la ordinea zilei), nu doar că fusese întemnițat la Văcărești și trimis în
judecată de Consiliul de Război, dar puțin a lipsit „ca să apară în fața
plutonului de execuție” (S. Diamandi), spre marele regret (!) al unor români cu
autoritate, în ochii cărora respectivul act de dreptate apărea „ca o slăbire a
disciplinei naționale”.
Toate
aceste belele ale lui Stere nu se datorează nicicât detașării sale până la
totala ignorare a interesului național (la mijloc era doar o eroare de calcul
și perspectivă, marele hulit neprevăzând intrarea Statelor Unite în război și
dezmembrarea Austro-Ungariei, drept aceea refuzând afilierea la politica
„instinctului național” a lui Ionel Brătianu, Take Ionescu și Nicolae Filipescu),
ci faptului că a rămas în teritoriul ocupat de nemți, unde editează ziarul
„Lumina” pentru a ataca Guvernul României refugiat la Iași, ba chiar pledează
pentru răsturnarea dinastiei, cu toate că România era în război și el deținea
în armata română gradul de colonel!
Scriitorul
Diamandi recunoaște cu onestitate că „politica lui Stere a fost complet
greșită” și că, din punct de vedere aparențial, „unele din aceste fapte
constituiau grave infracțiuni la codul justiției militare”, mai ales pe timp de
război...
Dar
acțiunile, respectiv abaterile lui Stere de la normele obștești de
comportament, trebuie analizate și judecate în strânsă corelație cu următoarele
circumstanțe atenuante:
1)A
rămas în teritorul ocupat de nemți la cererea expresă a lui Ionel Brătianu;
2)În
condițiile vitrege pentru țară din acea perioadă (cumplitele înfrângeri
suferite de armata română, primejdia rusească, nesigurul ajutor venit din
partea antantiștilor), lui C. Stere nu i se poate tăgădui buna credință întru
servirea țării și neamului, ci cel mult calea aleasă;
3)N-a
fost mobilizat ca ofițer activ, ci „a primit benevol o însărcinare pe lângă
cartierul general” (S. Diamandi);
4)Potrivit
mentalității sale de revoluționar, pe
care și-a format-o în atmosfera revoluționară a intelectualității rusești,
Stere înțelegea să se supună doar imperativelor conștiinței sale, nicidecum –
precizează Diamandi – „prescripțiilor codului elaborat de autorități și opinia
public”.
Cum
spuneam mai sus, după retragerea din politică în anul 1930, profesorul și
publicistul Constantin Stere devine „solitarul de la Bucov”, adică scriitorul
atât de viguros, încât mulți români au regretat sincer faptul că el s-a
amestecat în politică, în loc să-și fi folosit timpul, energia și talentul
pentru scrierea unei opere, pe care (atâta câtă e) Sterie Diamandi, dintr-un
surplus de gentilețe, o pune pe același plan cu opera lui Liviu Rebreanu,
alături de care dobândește rangul de maestru al romanului românesc „de
proporție și factură occidentală”, prin coincidența plină de tâlc că doi dintre
cei mai buni romancieri ai noștri „ni i-au dat provinciile alipite”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
21 aprilie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu