de Al. Fl. Țene
Relaţiile
între Poezie şi Filosofie îi preocupă foarte mult pe filosofi, poeţi şi pe
esteticieni, încercând să descopere aderenţele ori inaderenţele organice pe
care le trezesc cele două, poezia ca artă şi filosofia ca ştiinţă, răsunetul
lăuntric oricat de indepărtat ale acestora. 130 Tudor Vianu în „Filosofie şi
poezie”, prima ediţie din 1937, scria: „…Evident, ca întotdeauna în astfel de
cercetări, partea de ipoteze şi de experienţe personale este destul de întinsă.
Dar dacă, pe baza lor, cercetarea de faţă a putut câştiga noţiuni mai precise
în judecata mai multor curente de artă şi gândire, ca şi în problema poeziei
filosofice ca artă şi a interpretării filosofice a poeziei, poate că strădania
noastră nu va fi fost cu totul zadarnică”. Cum se intamplă mai în toate
lucrările lui Vianu, problema enunţată în titlu e făcută să apară ca parte a
unui întreg şi ca etapă dintr-un proces. Eu precizez, spre deosebire de ilustru
critic, că schimbările reciproce între filosofie şi poezie sunt aşezate în
cercul mai extins al interferenţelor între artă, filosofie şi religie, inclusiv
poezia. Criteriul confluenţelor îl constituie că aceste patru forme ale
spiritului se deschid, precum corola unei flori, asupra totalităţii lumii şi
presupun transcendenţa unui absolute. Epoca noastră este epoca autonomizării
valorilor, a fragmentării spiritului pe planuri separate de cunoaştere, a
activităţii limitate şi intensive inlăuntrul unei singure specialităţi. Prin
acest eseu încerc să refac postkantian unitatea spirituală înfăptuită de poeţii
şi filosofii romantici. De fapt în o amplă lucrare a mea, publicată în anul
1998, scriam că după postmodernism a apărut un nou curent, pe care l-am denumit
globmodernul. Scriam atunci că se observă o întoarcere a artei şi mai ales a
poeziei pe jumătate la clasicism. În acest context, cum spunea Croce „formele
spiritului sunt distincte, nu separate”. Fapt ce ne duce cu gândul că atât
filosofia, cât şi poezia, sunt distincte prin ele însele, dar există o legătură
între ele ce nu ne permite a le separa. Astfel resping separaţia excesivă care
sacrifică exigenţa totalităţii, dar şi contopirea ce anulează specificul. Au
existat perioade când a degenerat ideea romantică a filosofiei ca poezie în
estetism. Din păcate raporturile poeziei cu filosofia au fost deteriorate de
„poezia filosofică „practicată de autori mediocri. Înrudirea profundă între
formele spiritului, face ca spiritul ştiinţific şi tehnic să nu disimuleze
înrudirea acestora, operând acel scepticism de proastă calitate care anulează
conştiinţa. Există o relaţie dintre cele două printr-o filiaţie. Însă, la
rândul ei această filiaţie se încredinţează mai degrabă logicii decat istoriei.
Reprezentarea specifică romantică despre poezie şi filosofie este ca despre
două momente succesive ale spiritului şi apare dedusă din modul nu mai puţin
romantic de a considera identică funcţia lor. Ideea identităţii o provoacă
logic pe aceea a succesiunii, o invoc pentru a explica diferenţierea care
totuşi există. Doresc să amintesc că Vico este cel care a vorbit de o vârstă
iniţială a poeziei şi de una a filosofiei încă înainte de romantism, deci
înainte de confundarea funcţiei lor spirituale. Mă gândesc că ideea reintoarcerii
poeziei la izvoarele mitului ar fi o reacţie şi ca o soluţie salvatoare la teza
hegeliană a dispariţiei artei. Succesiunea istorică a fost necesară, dar
ordonarea problemelor trebuie să se facă într-un plan în care stringenţa logică
să provoace asemenea intervertiri. Succesiunea istorică, atunci când o urmărim
în chip explicit, se arată a fi întotdeauna şi în întregime consecutivă. Astfel
doctrina „artei pentru artă” cred că este un fel de oboseală, cum spunea Vianu,
faţă de intenţiile metafizice, religioase şi sociale. Poezia filosofică
reprezintă o încercare de a întări prin efort speculative demnitatea artei
ameninţate să 132 piară în sistemul lui Hegel. Alături de reîntoarcerea la
mituri, care e, de fapt, o eternă reîntoarcere. Aceste două orientări, după
părerea mea, se constituie ca moduri de a rezolva dialectica intre filosofie şi
poezie, moduri radical deosebite, dar unite prin refuzul punctului de vedere
hegelian. Istoria ideilor îşi descoperă mai târziu coerenţa, istoricul tinde să
se confunde cu logical. Ipoteza hegeliană trebuie căutată în poetica simbolistă
şi postsimbolistă. Tot aici trebuie căutate raporturile între poezie şi
filosofie. Ideea „purificării” şi cea a „reîntoarcerii” se integrează în
conceptul de complex al poeziei moderne. Dar nu fără să servească unor rosturi
metafizice. Resping în acest context speculaţia versificată ori a pledoariei
sentimentale fiindcă funcţia cognitivă a artei rămane la fel şi rafinarea şi
adecvarea ei la posibilităţile specifice. Un act metafizic îl descoperim în
jocul subtil al corespondenţelor, în descoperirea şi resimţirea unităţii lumii,
prin proiectarea analogică. Simbolul a devenit principiu însuşi al creaţiei,
cultura delicată a nuanţei, în determinarea provocatoare şi stimulatoare, mijloacele
muzicale ale sugestiei chiar sunt semnele unei alianţe discrete, dar fecunde
între poezie şi filosofie. Psihologia receptării se întoarce dialectic asupra
psihologiei creaţiei. Poetul adevărat gândeşte imediat cu cuvinte, limbajul
însuşi gândeşte uneori în poemul lui. „Ceea ce creează în noi nu are nume” –
spune Valery, nu în sensul că poezia ar fi „dictată” autorului, ci în sensul că
polivalenţa ei semnificativă o îndepărtează de origine, o face să nu-i mai
aparţină în exclusivitate. Limbajul devine purtătorul unei ambiguităţi
revelatoare ce transformă poemul într-un act, iar receptarea lui într-o
participare. Exegeza va descoperi filosofia poemului, nu pe cea a poetului.
Nici un poet modern – nu îşi transpune concepţia despre lume într-un poem, ci
ajunge la această concepţie prin el. Dacă pentru mine poezia filosofică este o
poezie interioară, extinsă în subconştient şi în absconsul ideilor, pentru
Tudor Vianu această poezie este exterioară, neterminată, eşuată, un concept
negative în definirea căruia sunt rechemate şi verificate distincţiile
principale de la început între poezie şi filosofie. Trebuie subliniat în
această fază a lucrării noastre că ideile reprezintă un mod de adâncire a
viziunii poetice cu condiţia să apară, nu să pre-existe, să menţină dispoziţia
contemplativă, nu s-o transforme în curiozitate gnoseologică. Expertiza poeziei
deschide perspective către viaţa supremă a spiritului, neavând nevoie de
atitudini doctrinare ori de simboluri dificile. Poezia adevărată poartă un
mesaj de universală semnificaţie în care se ascunde filosofia ei. O filosofie
latentă, dar eficace, difuză în substanţa poemului. Astăzi după mazga poetică
postmodernistă care a fost la noi, noul curent globmodernul ne descoperă o
savoare a poeziei gnomice în chiar supunerea neabătută a versurilor la o idee,
în înlănţuirea lor necesară, în cadenţa lor previzibilă, în ecoul lor meritat.
Poezia înseamnă forma cea mai înaltă de cunoaştere umană, singura în măsură să
garanteze accesul la absolut. Nu numai că filosofia trebuie să primească
sugestiile artei şi să pună la contribuţie facultăţi specifice poetice, dar
actul însuşi de a filosofa începe să fie privit sub specia stilului, iar
construcţia unui sistem drept o problemă de compoziţie de formă. Keyserling
scria că „filosofia e artă pură” (Philosophie als Kunst, Darmstadt, 1920, p.
3), iar valoarea unei concepţii despre lume e o problemă de stil. 134
Identitatea unui gânditor o dă felul propriu de a pune problema, modul de
formare a unui material neutru şi general cunoscut. Ca şi artistul, gânditorul
e în căutarea unui „cum” la care nu poate ajunge fără vocaţie şi chiar fără
inspiraţie spontană. Veritabila profunzime a filosofiei stă în puterea de
construcţie şi în libertatea ei de poezie abstractă. Poezia ţine să îndeplinească
o funcţie filosofică, filosofia – una formală, poetică; sau menţinându-şi
fiecare funcţia, îşi imprumută reciproc mijloacele. Nu contează dacă, de pildă,
„poetul-filosof” renunţă la funcţia lirică a poeziei pentru a exprima idei sau
speră ca abia prin conceptualizare să ajungă la adevărata poezie, confuzia
mijloacelor şi pierderea funcţiei specifice subminează iniţiativa lui.
Conceptual modern al poeziei se constituie, în genere, prin renunţarea la
sintaxa raţională, la gândirea discursivă în genere, evoluţia de la simbolism
la suprarealism se confundă cu o îndepărtare treptată de filosofie. Poezia
modernă nu ni se pare a fi mai departe de filosofia modernă decat poezia
romantică de filosofia romantică. Opoziţia dintre poezie şi filosofie nu
trebuie stabilită între poezia modernă şi filosofia modernă, ci intre poezia
modernă, poezia tradiţională şi cea globmodernistă, între caracterul ei
filosofic de atunci şi de acum. Îndepărtarea poeziei de filosofie nu implică
pierderea apetitului ei metafizic, ci doar satisfacerea lui prin mijloace
diferite. La fel, modelarea filosofiei de către poezie nu provoacă dispariţia
efortului de riguroasă abstractizare, ci mlădierea şi extinderea lui asupra
unor domenii pană atunci evitate. Există o relaţie de suprafaţă, manifestată în
filosofie prin prezenţa metaforelor, iar în poezie, prin cultivarea expresă a
ideilor şi o relaţie de adancime, de permanenţe subiacente şi implicaţii
tacite. Am putea spune că exact în momentele de desfăşurare culminantă, cand
filosofia sau poezia ajung să se exprime în parte în mod strălucit şi deplin,
atunci limitele dispar şi aprofundarea funcţiilor se rezolvă printr-o
încrucişare a efectelor. Adevărata relaţie de adâncime între filosofie şi
poezie apare abia atunci. Efectul estetic al filosofiei decurge din coerenţa
înaltă a ideilor, din tensiunea şi pasiunea demonstraţiei, din caracterul ei
irefutabil. Aspecte ale unei profunde reciprocităţi, filosofia poeziei şi
poezia filosofiei trimit imaginaţia spre un strat de latenţe inseparabile spre
un spaţiu lăuntric în care organul virtual al poeziei şi acela al filosofiei
palpită alături. Unitatea originară determină o convergenţă a efectelor şi
astfel pagina severă de filosofie ne aduce la vibraţie, iar poemul ne rezervă o
iniţiere şi un acces preţios spre cunoaştere. Unite prin rădăcinile lor în
spirit, filosofia şi poezia se întâlnesc – tot în spirit – ca purtătoare de
absolute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu