Poesis - Adrian DONCA

 

Lacrimi

Fără lacrimi

ești asemenea unui orb.

Nici o mândrie

nu se îndreptățește

în chipul omului.

 

Plânsul

este calea spre răscumpărare

chiar și o dată numai și

deschide fanta regăsirii.

 

În lacrimi

plutește întreaga dumnezeire

a sufletului limpezit

de cenușa arderii pământești.

 

Mândria

pe chipul omului

sclipire în falsă oglindă.

Viermi viermuiesc

în argintul ei și

mănâncă

imaginea vie.

 

Ajută-mă Doamne

să vărs o lacrimă

în clipe de uitare

și de veselie,

să-mi plec privirea îndrăzneață și

să-ți trimit o lacrimă solie...

 

Plouă

Plouă iubitule,

Plouă și e noapte.

Apa îmi curge pe față,

Te văd greu

Printre lacrimi și picuri.

 

Ropot este pe table,

Sună ca niște oale dogite

Și-mi bate și mie în piept

Inima

Ca într-un stârv

De oase golite.

 

Prin mâzga clicoasă

Pașii

Mă duc fără să știe,

Mă duc inutil

Cu speranță

Înspre tine. Țin drumul

Ca o dureroasă sclavie.

 

Merg înspre tine

Dar cum să ajung oare

Căci pomii s-au rupt

Și scara iertării

De nori rezemată

Cu toți rugătorii agățați

A căzut înecată.

 

Tu ești ca o insulă

Înconjurată de ape.

Salcâmii îți așază coroană pe chip,

Iar eu nu înving drumul,

Nici tristețea

Nici moartea

De sub pleoape.

 

Când treci iubito

 

Iubito

Rămân urma pașilor tăi și

Adierea și mireasma faldurilor

Rochiei tale

Iar din ochii eterici sclipiri

De sub lungă, lungă

Coroana genelor

Când treci pe deasupra agale.

 

Iubito

Crește nebun iarba pe cărare

Și viermii frământă innebuniți

În lutul reavăn și moale.

Tremură crucea și stă să cadă

Păsările gurișe se adună în stoluri

Când treci prin preajmă agale.

 

Iubito

Simt că strâmtoarea m-apasă

Încheieturile oftează rigide.

Toate ale mele-s sub lăcomii canibale

Doar sufletul meu este treaz

Și urcă spre tine

Când treci printre morminte agale.

 

Rugă

 

Culcă-te Doamne

peste imaginea mea

deplin

și gândul mi-l acoperă

cu divin!

 

Îmbracă-mă Doamne

cu haina iertării,

spală

din veci și din mine

haina trădării!

 

Credința mea,

firav pârâu

ajut-o Doamne

în tărie să crească

ca vajnicul râu!

 

Am auzit

cum plânge orca

după puii pierduți,

adună-ne Doamne

pe noi cei căzuți!

 

Am auzit

un canar

cântând trist în colivie,

o să-l cuprind

cu sufletul meu

și-o să ți-l dau Ție.

 

Ne stingem tăcuți,

ieșim din viață

ca niște îngeri căzuți,

cu speranță în suflet

să nu ne înghită neantul

pe veci,

în neființă pierduți.

 

Culcă-te Doamne

peste imaginea mea vie

și ajută-mă

în moarte, credința

tărie să-mi fie!            

 Ultimul orez

 

Visând

împăturesc hârtia aurită.

Din pliuri

a ieșit un alb cocor,

cocorul mi-a dus vederea

prin geamul deschis

spre cerul larg.

Am început să zbor...

 

Zeci de cocori

plutesc sub cer senin

și tot mai vin

de peste tot

din zări necunoscute

în armonia simfoniei

chemând și alți confrați spre

Senbazuru.

 

SadakoSasaki

mănâncă orez și

face ultimul cocor

cocorul 644 din origami ori zuru.

 

Hârtia s-a terminat

 

Sadako mănâncă orez.

Ultimul...

 

Și zice:

„E gustos!”

 

Apoi adoarme.

 

“Micul clopot” răsună și

înfioară „Domul Atomic”,

de pe soclu

înconjurată de 1000 de cocori

priveghează

Sadako Sasaki.

 

„Mormântul gol”

își trimite numele spre cer...