de Gheorghe Pârja
Am spus-o de multe ori că dacă în biografia mea era
nevoie de un oraș, apoi acela în primul rând este Sighetul Marmației. Aici m-am
format ca tânăr intelectual, fiind elev la Liceul Pedagogic, urmaș al celebrei
Preparandii care a luminat satele Maramureșului cu învățători. Aici am deprins
miracolul Limbii Române, mi-am făcut prietenii trainice până în ziua de astăzi.
Și cei plecați din această lume mi-au rămas stâlpi de rezistență sufletească.
Marmația a rămas primul loc din viața mea unde am deschis ochii și sufletul
spre cultură, prietenie și iubirea de oameni. Cu toată reverența mea, pentru
acest loc istoric care mi-a intrat în destin, tot aici am dobândit o rană. Pe
care o port și astăzi ca o povară nevinovată.
Treceam o vreme, elev fiind, pe lângă o clădire
sobră, cu ușile și geamurile închise. Păzită de milițieni în turnuri de pază.
Era sediul închisorii, unde au fost umiliți, au murit o parte din
personalitățile poporului român, făuritori ai Marii Uniri. Acolo erau închiși
și liceeni opozanți ai regimului comunist. Cazul Vișovan din Sighet este
dureros, dar celebru. Cu vremea, rana mea s-a mai îngustat, deoarece am aflat
adevărul despre suferința liderilor care aveau alte convingeri politice. Am avut
în preajmă profesori curajoși – Grigore Balea, Eracle Titircă ori Ion Vancea –
care mi-au spus adevărul despre îngrozitoarea perioadă a arestărilor de la mic
la mare. Și acum mă cutremură moartea lui Iuliu Maniu, între zidurile acelea
sinistre. A venit și o vreme a destinderii și a ocrotirii memoriei. În locul
închisorii de tristă amintire a luat ființă un Memorial de aducere aminte. Prin
1993, Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în vederea
transformării ei în Muzeu.
Proiectul-cadru a fost propus Consiliului Europei de
către Ana Blandiana, președinta Academiei Civice, Ioana Boca, directorul
executiv al Fundației, Gheorghe Mihai Bârlea, membru fondator al Fundației și
membru în Consiliul Director, și alți entuziaști. Împreună au demarat marele
Proiect gestionat de Romulus Rusan. Acum este un spațiu al memoriei, un
argument al suferinței nevinovate. Da, este Memorialul Victimelor Comunismului
și al Rezistenței de la Sighet. Este o instituție unică de acest fel în această
parte de Europă. În perioada mea sigheteană am ascultat multe povești de taină
despre destine mutilate sau ucise pentru că nu au renunțat la părerile lor.
Știu de la o persoană care a lucrat în interior cum a murit marele Iuliu Maniu
în închisoarea de la Sighet.
Cică era o noapte ploioasă, iar sicriul cu trupul
neînsuflețit al marelui bărbat unionist a fost pus într-o căruță și dus undeva
pe malul Tisei. Căruțașul și însoțitorul erau atenți la drum, iar sicriul a
căzut din căruță. Când și-au dat seama că mortul nu era la locul lui s-au
întors și l-au recuperat. De aici, părerile sunt împărțite. Ba că Iuliu Maniu a
fost îngropat în Cimitirul Săracilor de la Cearda, ba că a fost pus în malul
Tisei să-l ducă apa. Am spus ultima variantă istoricului Marius Oprea, care a cercetat
zona, și a căzut pe gânduri. Scriitorul Nicolae Carandino, pe care îl cunoșteam
bine în studenția mea bucureșteană, a fost la căpătâiul marelui bărbat, când a
murit. Era și el deținut la Sighet. Mărturii cutremurătoare am aflat de la
Ioana Brătianu despre tatăl ei, istoricul și omul politic, Gheorghe I.
Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet în anul 1953.
De la primul studiu precoce, până la reflexiile
ultime de la maturitatea viziunii sale, reflexii ale căror urme au fost
înscrise pe zidurile celulei în care și-a dat sfârșitul, pasiunea cercetării și
înțelegerii istoriei – cea a țării sale – i-a dominat spiritul și intelectul. A
trăit perioada de lichidare a elitelor naționale. România era guvernată de
consilierii sovietici, prin mijlocirea agenților puterii autohtone. Un alt caz
de înjosire umană a fost cel al scriitorului Alexandru Ivasiuc, născut în
Sighetul Marmației. De la el, în câteva nopți de taină, am aflat despre
destinul lui trist din studenție, despre închisoare și domiciliul forțat. Am
citit despre suferința din detenție a scriitorului Nicolae Steinhardt,
episcopului Iuliu Hosu, părintelui Tertulian Langa, poetului Radu Gyr și a
soției sale, sau a filosofului Mircea Vulcănescu. Și mulți care s-au jertfit
pentru adevăr și credință.
Am scris acest text deoarece în 14 mai a fost Ziua
Națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste. Această zi
marchează amintirea evenimentelor petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai, când
au fost arestați mulți tineri intelectuali români care s-au opus regimului
venit de la Moscova. Lumea politică actuală, prinsă de febra puterii, a uitat
de acele triste vremuri, pe care nu le doresc să se mai întoarcă. Doamne,
ferește!
Sighetul și-a răscumpărat imaginea tristă prin
Memorial. Această instituție a memoriei, unde au avut loc episoade tragice, cu
semnul suferinței, își onorează statutul pentru care a fost creată. În ultimii
trei ani, orașul de frontieră este martorul unor oameni triști, alungați de la
vetrele lor de război. Este cea mai stranie perioadă a acestor locuri de la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Este emoționant și de apreciat
gestul autorităților și al cetățenilor pentru a demonstra cu fapte că Omenia nu
a dispărut de pe aceste locuri. Da, prietenul și vecinul la nevoie se cunoaște!
Acum, aducerea aminte este solidară cu suferința.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu