O cronică academică asupra antologiei de piese de teatru de Al. Florin Țene de prof. Nicolae Tănăsescu

 

EPOPEEA ROMÂNĂ – TEATRUL CA MEMORIE VIE A DESTINULUI NAȚIONAL

Apariția volumului „Epopeea Română – Antologie cu piese de teatru”, semnat de scriitorul Al. Florin Țene și publicat în anul 2026 la Editura Liga Scriitorilor, reprezintă un demers literar de amploare, înscris într-o zonă de interferență fertilă între literatura dramatică, istoria națională și meditația asupra destinului românesc.

Antologia reunește treisprezece piese de teatru, majoritatea concepute în versuri, prin care autorul urmărește, de-a lungul unor epoci istorice diferite, oameni, evenimente, idealuri, drame și momente de cumpănă care au contribuit la configurarea conștiinței românești.

Titlul însuși, „Epopeea Română”, are o evidentă valoare programatică. Nu este vorba despre o epopee în sensul tradițional al genului, ci despre transpunerea scenică a unor fragmente dintr-o epopee istorică și spirituală mult mai largă: epopeea unui popor care a traversat secole de confruntări, sacrificii, aspirații și transformări.

În prefața volumului, autorul formulează explicit această perspectivă, afirmând că antologia se naște din necesitatea de a privi istoria „nu ca pe un șir de evenimente îndepărtate, ci ca pe o succesiune de destine omenești”. Această afirmație reprezintă, în fond, cheia de lectură a întregului volum.

Al. Florin Țene nu transformă istoria într-o simplă succesiune de date, bătălii, domnii și tratate. El încearcă să o umanizeze, să o aducă pe scenă și să o facă să vorbească prin personaje.

Un element important pentru înțelegerea genezei acestei opere este mărturisirea autorului potrivit căreia proiectul a început încă din 1965, la Drăgășani, cu piesele „Florile Sarmisegetuzei” și „Cozia”, continuând apoi, înainte de stabilirea la Cluj-Napoca, cu „Mihai Viteazu” și „Crăișorul munților”.

Prin urmare, „Epopeea Română” nu este rezultatul unei inspirații de moment, ci expresia unei preocupări literare de lungă durată.

Această perspectivă conferă antologiei o particularitate aparte. În spatele volumului se află nu numai un autor de teatru, ci și un scriitor preocupat vreme de decenii de relația dintre literatură și memoria istorică.

Proiectul început în tinerețe ajunge, după decenii, la forma unei sinteze dramatice. Este ca și cum timpul biografic al autorului s-ar întâlni cu timpul istoric al personajelor sale.

De aici rezultă una dintre dimensiunile profunde ale volumului: memoria personală a scriitorului se întâlnește cu memoria colectivă a unui popor.

Structura antologiei este alcătuită din treisprezece piese:

1.     Florile Sarmisegetuzei

2.     Cozia

3.     Mihai Viteazu

4.     Crăișorul munților

5.     Constantin Brâncoveanu

6.     N. Bălcescu

7.     Carol I

8.     Iancu de Hunedoara

9.     Șinele tăcerii

10. Regele Ferdinand și Regina Maria

11. Strângerea din dinți și durerea

12. Semnele tăcerii

13. Când a căzut tăcerea

Simpla enumerare a titlurilor relevă amploarea cronologică și tematică a proiectului.

De la lumea dacică evocată prin „Florile Sarmisegetuzei”, trecând prin medievalitate, prin marile figuri ale istoriei românești, prin epoca modernă și ajungând la teme legate de tăcere, durere și memorie, autorul construiește o succesiune de perspective asupra condiției românești.

Important este faptul că autorul nu se limitează la personalitățile consacrate de istoriografie. În prefață, el afirmă că istoria trebuie privită prin oameni, iar eroul poate fi nu numai conducătorul cunoscut, ci și omul anonim care suportă consecințele evenimentelor istorice. Această idee lărgește considerabil conceptul de epopee.

 „Florile Sarmisegetuzei” – începutul memoriei

Prin piesa „Florile Sarmisegetuzei”, autorul își plasează începutul epopeii într-un spațiu fondator al memoriei istorice românești.

Sarmizegetusa devine, în imaginarul dramatic, nu numai un loc geografic și arheologic, ci un simbol.

Este spațiul în care trecutul își păstrează urmele, iar prezentul poate încerca să descifreze sensurile sacrificiului și ale rezistenței.

Metafora „florilor” este sugestivă: florile pot semnifica frumusețea, memoria, fragilitatea și renașterea. Așezată lângă numele Sarmizegetusei, această imagine creează o tensiune între măreția istoriei și fragilitatea existenței omenești.

„Cozia” și geografia spirituală a istoriei

„Cozia” continuă traseul epopeic printr-un spațiu care poartă o puternică încărcătură istorică și spirituală.

Mănăstirea și spațiul voievodal devin, în literatura dramatică, locuri ale memoriei.

În asemenea spații, trecutul nu dispare. El rămâne prezent prin ziduri, prin tradiție, prin nume și prin conștiința celor care vin după. Cozia poate fi astfel interpretată drept un simbol al continuității.

Istoria nu este numai ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce generațiile succesive aleg să păstreze în memorie.

Mihai Viteazu – figura unității

În „Mihai Viteazu”, autorul se apropie de una dintre cele mai puternice figuri ale istoriei românești.

Personajul istoric devine personaj dramatic, iar această transformare este esențială.

Istoricul consemnează fapte; dramaturgul caută conflictele interioare, tensiunile, dialogurile, dilemele și momentele de decizie.

În acest sens, piesa se înscrie în concepția generală a autorului conform căreia „istoria însăși devine personaj”.  Mihai Viteazu poate fi privit, în cadrul epopeii, ca figură a aspirației spre unitate, dar și ca personaj dramatic supus forțelor politice ale epocii.

 „Crăișorul munților” – Avram Iancu și drama idealului

„Crăișorul munților” aduce în centrul epopeii figura lui Avram Iancu.

Aici, tema istoriei se întâlnește cu aceea a idealului și a sacrificiului. Dramaturgia istorică are posibilitatea de a recupera nu doar momentul eroic, ci și drama omului care poartă povara unui ideal.

Într-o asemenea construcție, eroul nu mai este o statuie. El este om. Are speranțe, temeri, suferințe și îndoieli.

Este exact principiul pe care autorul îl enunță în prefață: personajul dramatic trebuie să fie viu, să se teamă, să se îndoiască, să greșească, să iubească și să spere.

 Constantin Brâncoveanu – sacrificiul ca valoare

Figura lui Constantin Brâncoveanu introduce în epopee tema sacrificiului suprem.

Brâncoveanu aparține acelei galerii de personaje istorice în care puterea politică se întâlnește cu credința, responsabilitatea și moartea.

Din punct de vedere dramaturgic, asemenea personaje permit construirea unor conflicte de mare intensitate. Nu este suficient să știm că un personaj istoric a murit pentru o anumită cauză. Literatura dramatică încearcă să ne facă să înțelegem ce înseamnă să fii om în fața morții.

Π       n acest sens, Brâncoveanu devine una dintre figurile prin care autorul examinează problema demnității.

 N. Bălcescu – istorie și conștiință revoluționară

Prin piesa dedicată lui N. Bălcescu, epopeea intră în atmosfera secolului al XIX-lea și a marilor transformări politice și intelectuale. Bălcescu reprezintă, în galeria personajelor, intelectualul implicat în destinul colectivității.

Literatura dramatică poate recupera astfel conflictul dintre ideal și realitate. Idealurile istorice sunt întotdeauna confruntate cu limitele epocii, cu interesele politice și cu fragilitatea omului.

De aceea, piesa dedicată lui Bălcescu trebuie privită și prin prisma temei generale a volumului: ce preț este dispus omul să plătească pentru un ideal?

 Carol I – modernizarea și instituția monarhică

Piesa „Carol I” introduce în epopee figura monarhului care marchează o perioadă fundamentală din istoria României moderne.

Din perspectiva dramaturgiei istorice, Carol I oferă posibilitatea confruntării dintre individ și instituție.

Regele nu este numai un om, ci și un simbol al unei instituții. În jurul său se concentrează probleme de politică, responsabilitate, modernizare și destin național.

Prin includerea sa în antologie, Al. Florin Țene continuă construcția unei galerii de personaje care traversează perioade istorice distincte.

Iancu de Hunedoara – eroism și apărarea spațiului european

„Iancu de Hunedoara” readuce epopeea într-un alt moment al Evului Mediu.

Figura conducătorului militar este asociată cu apărarea unui spațiu amenințat de război. Dar, în logica întregii antologii, importantă nu este numai confruntarea militară. În spatele luptei se află omul. În spatele victoriei se află sacrificiul. În spatele istoriei oficiale se află destinele celor care au trăit-o.

Această perspectivă corespunde ideii autorului că istoria consemnează adesea victoria sau înfrângerea, în timp ce literatura poate pătrunde în zona sufletului omenesc.

 „Șinele tăcerii” – memoria care nu poate fi anulată

Titlul „Șinele tăcerii” marchează o modificare evidentă de registru. Dacă primele piese se sprijină mai accentuat pe marile figuri ale istoriei, această piesă introduce în centrul atenției simbolul tăcerii.  Șinele sugerează deplasare, plecare, despărțire, destin. Tăcerea sugerează ceea ce nu poate sau nu vrea să fie rostit.

Întâlnirea celor două imagini generează un simbol dramatic puternic: istoria poate transporta oamenii dintr-un loc în altul, dar nu poate transporta în afara memoriei suferințele lor.

Tema tăcerii va reveni, de altfel, în titlurile „Semnele tăcerii” și „Când a căzut tăcerea”, creând o adevărată trilogie simbolică în interiorul antologiei.

 Regele Ferdinand și Regina Maria – istoria văzută prin cuplul regal

Piesa „Regele Ferdinand și Regina Maria” aduce în prim-plan două personalități centrale ale istoriei României moderne.

Dramaturgic, prezența celor două personaje permite construirea unei perspective asupra istoriei prin dialogul dintre două personalități. Nu avem doar regele și regina, ci două conștiințe puse în fața unei epoci de mari transformări. În această construcție, istoria politică devine istorie umană. Iar relația dintre personalitate și destin colectiv dobândește o dimensiune dramatică.

 „Strângerea din dinți și durerea” – istoria celor care au suferit

Titlul „Strângerea din dinți și durerea” exprimă una dintre ideile fundamentale ale antologiei: epopeea unei națiuni nu este făcută numai din victorii.

Autorul afirmă limpede că o epopee adevărată trebuie să cuprindă și înfrângerile, greșelile, pierderile și momentele în care oamenii sunt puși în fața unor alegeri imposibile. Aici se află una dintre valorile importante ale volumului.

Al. Florin Țene nu propune o imagine uniform triumfalistă a istoriei. El vorbește despre durere. Despre pierdere. Despre rezistență. Despre acea „strângere din dinți” prin care omul încearcă să meargă mai departe atunci când realitatea istorică îi pune existența la încercare.

 „Semnele tăcerii” și „Când a căzut tăcerea”

Ultimele două piese, „Semnele tăcerii” și „Când a căzut tăcerea”, conferă antologiei o puternică dimensiune simbolică. Tăcerea poate însemna frică. Poate însemna cenzură. Poate însemna suferință. Poate însemna imposibilitatea de a spune adevărul. Dar tăcerea poate fi și preambulul cuvântului.

De aceea, expresia „când a căzut tăcerea” sugerează momentul eliberării cuvântului, al recuperării memoriei și al ieșirii dintr-o stare de constrângere.

În logica volumului, această cădere a tăcerii poate fi interpretată ca o victorie a memoriei asupra uitării.

 Versul dramatic și particularitatea stilistică

Un element important al antologiei este faptul că majoritatea pieselor sunt scrise în versuri. Această opțiune nu este lipsită de consecințe estetice.

Versul imprimă discursului dramatic o anumită solemnitate, ritmicitate și densitate metaforică.

Pentru teatrul istoric, versul poate avea o funcție specială: el contribuie la desprinderea personajului de cotidian și la transformarea rostirii într-un discurs cu rezonanță memorială.

Totodată, există riscul ca solemnitatea excesivă să îndepărteze personajul de naturalețea dialogului scenic. Tocmai de aceea, valoarea dramaturgică a acestor texte trebuie apreciată și din perspectiva raportului dintre poezie și acțiune, dintre discurs și conflict.

Această observație nu diminuează însă caracterul original al proiectului. Dimpotrivă, subliniază faptul că Al. Florin Țene încearcă să recupereze pentru teatrul istoric o formă de expresivitate poetică.

 Istoria nu ca muzeu, ci ca prezență

Una dintre ideile cele mai importante ale volumului este refuzul de a trata istoria ca pe un muzeu. În concepția autorului, teatrul readuce trecutul în prezent.

Un personaj intră pe scenă, rostește câteva cuvinte și, prin intermediul lui, „un veac întreg se deschide” înaintea spectatorului. Este o concepție modernă asupra teatrului istoric. Scena nu este doar locul reprezentării trecutului. Ea este locul întâlnirii dintre trecut și prezent. Spectatorul nu trebuie să fie numai informat. El trebuie să fie provocat să gândească. De aceea, autorul afirmă că teatrul adevărat nu oferă întotdeauna răspunsuri definitive, ci lasă loc întrebării.

 Epopeea marilor oameni și epopeea oamenilor anonimi

Unul dintre meritele concepției generale a antologiei îl constituie lărgirea noțiunii de erou. Epopeea nu aparține exclusiv regilor, voievozilor, militarilor sau oamenilor politici. Ea aparține și oamenilor anonimi.

În prefață, Al. Florin Țene afirmă că România a fost făcută nu numai de personalități, ci și de milioane de oameni care au muncit, au construit, au luptat, au crescut copii, au păstrat credințe și tradiții și au transmis mai departe limba și memoria. Această afirmație este esențială pentru înțelegerea titlului.

„Epopeea Română” nu este numai epopeea marilor personalități. Este epopeea unei comunități. Este epopeea memoriei colective. Este epopeea celor care au făcut istoria și a celor care au suportat-o.

 Memoria ca responsabilitate

În concepția lui Al. Florin Țene, memoria nu este o simplă întoarcere nostalgică spre trecut. Ea presupune responsabilitate. Autorul subliniază că a ne aminti nu înseamnă a rămâne prizonierii trecutului, ci a înțelege de unde venim.

Această perspectivă conferă antologiei o importantă dimensiune pedagogică.

Teatrul istoric poate stimula interesul pentru istorie. Poate determina un cititor să caute documente. Poate determina un tânăr să deschidă o carte de istorie. Poate determina un spectator să privească altfel un eveniment. În acest sens, teatrul devine mediator între cultură și memorie.

 O construcție între eroism și tragedie

Din punct de vedere tematic, „Epopeea Română” se construiește pe tensiunea dintre eroism și tragedie. Autorul nu acceptă o istorie alcătuită exclusiv din glorificări. Eroismul este important, dar el capătă autenticitate numai atunci când este pus în relație cu suferința. Victoria este mai profundă atunci când înțelegem sacrificiul care a făcut-o posibilă. Libertatea este mai valoroasă atunci când cunoaștem prețul ei.

Demnitatea este mai impresionantă atunci când o vedem confruntată cu presiunea istoriei. Aceasta este una dintre liniile de forță ale antologiei.

 Teatrul ca formă de mărturie

Al. Florin Țene atribuie teatrului o funcție care depășește simpla delectare estetică. Teatrul poate deveni mărturie, conștiință și punte între generații. Este o concepție care conferă responsabilitate scriitorului. Dramaturgul care se apropie de istorie trebuie să știe că nu lucrează numai cu personaje, ci și cu memoria colectivă. În același timp, literatura nu trebuie confundată cu manualul de istorie. Ea are dreptul la emoție, la simbol, la imaginație artistică și la interpretare.

Valoarea unei asemenea opere se află tocmai în dialogul dintre adevărul istoric și adevărul artistic.

 „Epopeea Română” ca panoramă dramatică

Privită în ansamblu, antologia are caracterul unei panorame dramatice a istoriei românești.

Sarmizegetusa, Cozia, Mihai Viteazu, Avram Iancu, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Bălcescu, Carol I, Iancu de Hunedoara, Ferdinand și Maria, precum și personajele și situațiile reunite sub simbolurile tăcerii și durerii alcătuiesc o galerie variată.

Nu toate piesele urmăresc același tip de dramaturgie. Nu toate aparțin aceleiași perioade istorice. Nu toate utilizează aceeași tonalitate. Tocmai această diversitate conferă volumului amploare.

Este asemenea unui mozaic în care fiecare piesă reprezintă o altă piatră, iar imaginea finală este cea a unei memorii istorice plurale.

 Valoarea literară a proiectului

Valoarea literară a „Epopeii Române” trebuie căutată, în primul rând, în amploarea proiectului și în perseverența autorului de a construi, pe parcursul mai multor decenii, o operă dramatică dedicată istoriei.

Nu este ușor ca un scriitor să urmărească aceeași temă fundamentală de-a lungul unei perioade atât de îndelungate. Aici trebuie remarcată continuitatea unei preocupări: istoria ca destin uman.

Al. Florin Țene nu se mulțumește cu evocarea unor nume. El încearcă să le redea vocea. Această preocupare este în deplină concordanță cu afirmația sa că teatrul are puterea de a transforma trecutul din amintire în prezență.

„Epopeea Română” de Al. Florin Țene poate fi considerată o amplă construcție dramatică dedicată memoriei istorice românești.

Cele treisprezece piese alcătuiesc un traseu prin epoci și destine, prin eroism și suferință, prin victorie și înfrângere, prin rostire și tăcere.

Originalitatea proiectului constă în încercarea de a transforma istoria în experiență dramatică. Personajele nu sunt prezentate numai ca nume din cronici, ci ca ființe omenești.

De aceea, în centrul acestei epopei nu se află exclusiv evenimentul istoric, ci omul aflat în fața istoriei. Aceasta este, poate, cea mai importantă semnificație a antologiei. Istoria intră pe scenă prin oameni. Iar oamenii intră în istorie prin alegerile lor. În acest sens, „Epopeea Română” este, înainte de toate, o epopee a memoriei. O epopee a celor care au luptat. O epopee a celor care au suferit. O epopee a celor care au sperat. O epopee a celor care au păstrat credința și demnitatea.

Și, nu în ultimul rând, o epopee a celor care au tăcut și a celor care, într-o zi, au găsit puterea de a vorbi.

Cortina pe care autorul o ridică la sfârșitul prefeței are, astfel, o valoare simbolică aparte. În spatele ei se află nu doar trecutul, ci o întreagă comunitate de destine. Se aud glasuri, clopote, arme, cântece, rugăciuni și, semnificativ, „tăceri”.

Prin urmare, „Epopeea Română” nu trebuie citită doar ca o întoarcere în trecut. Ea este, după însăși concepția autorului, o invitație la dialog între trecut și prezent, o încercare de a transforma memoria în emoție și documentul în viață scenică.

Iar aici se află justificarea profundă a demersului lui Al. Florin Țene: teatrul poate transforma istoria în memorie vie, iar memoria vie poate deveni conștiință culturală.

„Epopeea Română” este, în această perspectivă, nu numai o antologie de piese istorice, ci și o meditație asupra întrebării fundamentale: ce păstrăm din trecut și ce transmitem viitorului?

Răspunsul autorului pare să fie limpede: păstrăm oamenii, suferințele, idealurile, sacrificiile, întrebările și memoria lor.

Pentru că un popor care își cunoaște trecutul nu trăiește numai în prezent. El trăiește într-un dialog permanent cu generațiile care au fost și cu cele care vor veni.

Prof. Nicolae Tănăsescu

Bibliografie

1.     Țene, Al. Florin, Epopeea Română. Antologie cu piese de teatru, Editura Liga Scriitorilor, 2026.

2.     Aristotel, Poetica, ediții în limba română.

3.     George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București.

4.     Nicolae Iorga, Istoria românilor, București.

5.     Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București.

6.     Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București.

7.     George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, București.