Într-o nu știu care școală, dintr-o nu știu care țară, un elev a înjurat portarul pentru că nu i-a dat voie, conform Regulamentului Intern, să iasă din curtea școlii, în timpul orelor. Cuvintele adresate portarului de un elev de liceu sunt imposibil de reprodus. Omul putea să-i fie tată. N-a contat. A repetat isprava și a doua zi. Îl mai înjurase, în anul școlar trecut, în fața colegilor săi, pe informaticianul care-i ceruse să aștepte puțin în fața clasei, până ce termina de instalat aparatura pentru desfășurarea orei. Și informaticianul putea să-i fie tată. N-a contat. Nici de la el nu-și ceruse scuze. Dimpotrivă. Le-a spus oamenilor că ei nu contează. Mama lui a venit la școală. Nu, nu ca să-l pună să-și ceară scuze. Nu. Doar ca să se revolte: “Toate astea pentru un portar?” Puncte de suspensie. Multe puncte de suspensie. Prea multe.
E timpul să vorbim despre realitatea școlii
românești: cu hărțuitorii ei, cu abuzurile ei, cu presiunile pentru note mari, cu
mușamalizările abaterilor grave care duc la comportamente recurent violente, cu
complicități de toate felurile, cu discriminările și cu bullying-ul ei care
riscă să devină cvasipermanent. Dincolo de fluturașii de pe geam, de
compunerile cu excursii pe dealuri însorite, de serbările cu poezii și
cântecele, e o lume aspră. Violentă. Verbal și comportamental. A elevilor,
profesorilor și părinților, deopotrivă. O lume în care “scuze”, “te rog”,
“mulțumesc” se transformă încet, încet în utopii. Poveștile Dumneavoastră, ale
tuturor, sunt poveștile noastre. Ale lumii în care școala a devenit doar o
gheretă de portar… Care nu contează, nu-i așa?!
Adriana
Bogatu