Nu puține au
fost apelurile legate la frățietate și întrajutorare, și subiectul cred că nu
vă este străin, dimpotrivă, fiecare într-o formă sau alta, a fost martor cel puțin o dată în viață, la un astfel de
apel. Nu puține au fost apelurile umanitare, când frați de-ai noștri se aflau
într-un mare impas ori într-o mare suferință. De-a lungul unui an calendaristic
(să luăm drept reper doar un singur an, deși, la fel s-ar putea vorbi despre
oricare an!) am fost martor la multe astfel de înștiințări-apeluri. Nu de
puține ori am pus mână de la mână și-am ajutat aproapele aflat în vreme de
necaz. Nu vreau să imput, ferească Sfântul, vreun astfel de ajutor. Nici nu
poate fi vorba despre așa ceva. Primul gând care-ți trece atunci prin minte
este de-a mulțumi lui Dumnezeu pentru faptul că tu și familia ta (chiar și
neamul tău) sunteți sănătoși, copiii cresc frumos și sănătos, și iar repet,
nimeni din familia ta nu are nevoință ori trebuință de un astfel de ajutor.
Cu gândul la
Dumnezeu pentru ca familia ta să fie apărată îți continui treburile –
profesionale, gospodărești – căci viața tot spre înainte merge. În schimb, cei
care au făcut apelul, ori cei care au trebuință de-un pic de ajutor, fie el cât
de mic, rămân cu suferința lor, rămân cu necazul ce-l au ... așteaptă. S-au
mediatizat multe astfel de evenimente la nivel macro, pentru fel de fel de
cauze – inundații care-au lăsat în urmă doar mâl, cutremure ori incendii
care-au lăsat în urmă doar fum și cenușă, alteori neputința de-a mai lupta cu
vreo boală ... și exemplele pot continua în acest spirit. Nu de puține ori jandarmii
din Maramureș, înțelegând suferința și durerea acelui semen și-au adunat
forțele, au pus din puțin lor, fiecare cât l-a lăsat sufletul, și-au ajutat cu
mult cu puțin, pe-acel frate aflat în suferință.
Am văzut și
oameni sensibili din acest punct de vedere, oameni care din puținul lor (sau de
ce nu, din avutul lor) cedează ori donează ce crede de cuviință că celui
suferind i-ar prinde bine – uneori sume de bani, alteori materiale, mâncare ori
haine, generalizarea acestora ar impune o întreaga ierarhizare, dar nu
acesta-mi este scopul în acest moment.
Despre
dărnicia fraților jandarmi vreau să vorbesc, pentru că și aici, în instituția
aceasta sunt oameni cu caracter, sunt oameni sensibili, sunt oameni care suferă
atunci când văd oameni aflați în suferință, pentru că jandarmul ori cât de dur
ar părea că este în timpul executării unei misinue (oricare ar fi ea), în
afară, tot om este și el. Și aici sunt oameni care cred în Dumnezeu, și aici
sunt oameni harnici și cu suflet. Deși toate astea, hai să recunoaștem, chiar
dacă ,,suflet de piatră de-ai avea”, tot te-ar durea și nu cred că există om
care să nu simtă în astfel de momente –milă, compasiune, atașament ori dragoste
pentru cel care suferă.
Așa se face că
de ceva vreme încoace, acțiunile-apel au avut întotdeauna efectul dorit,
jandarmii dovedind aproape de fiecare dată că nu pot rămâne pasivi la suferința aproapelui, doar știți
cum se zice în popor, cum că ,,dar din dar se
face rai”.
Mila de
aproape cuprinde inima și te face cel puțin pentru câteva secunde să fii mai
bun, mai blând, mai înțelept. Hai să ne aducem aminte doar de câteva din
exemplele biblice unde sentimentul de milă este invocat – ce ziceți de
femeia gârbovă? Dar de omul cu mâna
uscată? Dar despre învierea fiului văduvei din Nain, a ficei lui Iair? Dar de
săturarea miilor de oameni în pustiu?
Cât de milostiv poate să fie sufletul unui om? Fără de margini aș
răspunde! Mare și de necuprins poate să fie tâlcul acestor pilde, deși polemici
au fost și vor mai fi destule. Suntem, cu câteva săptămâni, înainte de Marele
Praznic al Învierii ... și-ntreb, iertare Doamne, câți dintre noi, oricare am
fi, am făcut fapte de milă? Câți am
ajutat pe cel aflat în suferință? Câți am cercetat pe cel bolnav? Câți am
dăruit fără a imputa? Câți am iertat pentru ca și noi să fim iertați? Câți am
rostit un cuvânt de mângâiere la căpătâiul unui bolnav? Mă-ntorc, spre bravii
noștri confrați întru armă, jandarmii ... căci despre faptele dumnealor doresc
a vorbi în cele ce urmează.
Într-o
ședință, la propunerea unui jandarm, s-a luat hotărârea ca Inspectoratul de
Jandarmi Județean Maramureș, să ia sub ocrotire 12 copii din cadrul Casei de
tip familial nr. 2 Baia Mare, și ca urmare, să se realizeze o serie de acțiuni
specifice în acest sens, adică tot ceea ce implică o astfel de hotărâre.
Jandarmii
maramureșeni au pus mână de la mână pentru a aduce mai des zâmbetul pe fața
unor copii cu care soarta a fost nedreaptă. Mici, încercați de viață și fără
experiența ei (este firesc la o vârstă așa de fragedă!), copiii au început să
guste din frumusețile vieții, atât cât și cum au putut. S-au bucurat din plin
de fiecare clipă, de fiecare gest, de fiecare lucru, transmițând și jandarmilor
bucurie din bucuria lor. Și întreb, oare există pe lume o bucurie mai mare
decât bucuria de-ați vedea copilul râzând? A-i auzi gingășia glasului, a-i
vedea bucuria de pe față ... sunt doar câteva din puținele lucruri despre care
se poate vorbi enorm de mult. Jandarmii nu s-au lăudat cu astfel de lucruri, au
tăcut și-au făcut, învățați că așa este firesc ... a dărui, a ajuta tocmai
pentru a dobândi. De-atunci a trecut ceva vreme, iar jandarmii, fermi și
ospitalieri, îi primesc și-acum în casa lor... casa lor fiind, de fapt,
unitatea militară, pentru a aduce zâmbetul și bucuria acestor copii. Copiii, la
rândul lor, nu s-au simțit ca și într-o unitate militară, dimpotrivă. Au simțit
din bucuria unui cămin, a unei case, au simțit dragostea părintească.
Activitățile
au fost multe în funcție de evenimentele cotidiene – prezentarea activității
zilnice, prezentarea vieții de militar, participarea la antrenamentele zilnice
(mai ales a câinilor de serviciu). Jandarmii i-au ,,scos” și-n oraș, adică au
ieșit, părintește, la cumpărături, la o înghețată, la un centru comercial,
într-un loc de joacă în incinta complexului comercial, citindu-li-se și-n
privire enorma bucurie.
Lunile au
trecut, iar activitatea ,,de tutelă” nu a încetat. Așa se face că în preajma sărbătorilor de iarnă, în
așteptarea lui Moș Crăciun, găsim copiii la Inspectoratul de Jandarmi Județean
Maramureș, împodobind bradul, colindând. Glasul gingaș, frumusețea colindului,
emoția momentului au fost punctate și în presa locală, dar nu pentru laudă,
pentru că nu asta era marea intenție. Cine nu face astfel de fapte încă nu este
un om împlinit, iar jandarmii, vor arăta de fiecare dată, că înainte de toate
sunt și ei oameni ca oricare, și-apoi, profesional, vor dovedi că sunt
adevărați militari.
Promisiunea
trebuie să fie ținută, iar jandarmii asta vor face ... cât le va sta în
putință, vor ocroti aceste suflete nevinovate. Le vor ocroti și le vor dărui
din dragostea lor, pentru că ei, copiii, să nu simtă lipsa acestora sentimente.
Părerile, impresiile au fost unanime, fiecare în parte, mărturisnd că nu a mai
avut parte de așa bucurii. Zâmbetul copiilor a fost împlinirea tuturor
jandarmilor. Bucuria transmisă de copiii a fost fără de margini. Vorbele,
oricâte ar fi, sunt seci în fața instinctului de moment.
O dovadă în
plus este și faptul că, la ora când dumneavoastră citiți toate acestea, copiii
de la Casa de tip familial nr. 2 din Baia Mare, în calitate de ,,copii de
suflet ai jandarmilor”, au fost iar poftiți, cu dragă inimă, alături de alți și
alți oaspeți de seamă, pentru a fi, preț de câteva clipe împreună – o mare
familie. Bunul Dumnezeu să răsplătească faptele de jertfelnicie a tuturor
jandarmilor maramureșeni. Doamne ajută!
Vasile BELE -
Plt. adj. Bele Aurel - 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu