joi, 22 ianuarie 2015

Când demiurgii vorbesc

La Moscova ninge. Fulgii mari se îndepărtează de geamurile călduţe dorind, parcă, să mai trăiască, împreună cu zăpada de afară, încă zile, sau poate luni bune. Pe partea cealaltă a ferestrei, înăuntru, în biroul său de la fundaţia care-i poartă numele, de 23 de ani, pe Leningradski Prospekt, adică pe Bulevardul Leningradului, Mihail Gorbaciov stă de vorbă cu doi nemţi de la „Spiegel”. Fotografii şi tablouri din vremuri trecute atârnă pe pereţi: Reagan, Bush sr., François Mitterand, Kohl, Shimon Peres; cele mai multe şi mai frumoase sunt ale Raisei Gorbaciova, făcute toate înainte de anul blestemat 1999… Vorbesc toţi, pe rând, Mihail mai mult decât interlocutorii săi, e bine aşa, aflăm şi noi, cei de rând, cum istoria poate fi, brusc, o pungă cu ouă cărată la 8 dimineaţa într-un autobuz aglomerat, poate 281, sau 331, ce trebuie să faci să ajungi cu ele întregi acasă, şi mai aflăm ceva-ceva, care doar zeii şi odraslele lor făcute cu pământence ştiu: că pacea este prima dintre toate îndeletnicirile muritorilor, din toate timpurile.
Aflăm, astfel, de la un Mihail Sergheevici mai în vervă, mai combativ ca niciodată, la 83 de ani şi după 3 operaţii în ultimele luni (coloană, prostată şi carotidă) şi în preajma celei de-a patra, că situaţia din Ucraina îi provoacă un sentiment dureros, de întoarcere la războiul rece, pe care el, cu mâna lui, l-a trimis acum mai bine de 25 de ani, împreună cu preşedinţii americani Reagan şi Bush sr., la muzeu. Este trist, dezolat, să zicem astfel, că istoria se tot déjà-vu, mereu, şi mereu, şi mereu. Că după ce s-a dărâmat cu trudă un zid, Zidul Berlinului (1961-1989), se construiesc, iarăşi, altele. Că războiul rece adineauri menţionat dă semne sigure de trezire. Că revine neîncrederea reciprocă, şi că asta e foarte grav. Se teme de război în Europa, crede că expansiunea NATO în Est a distrus arhitectura, cu trudă ridicată, a securităţii continentului, aşa cum a fost pusă pe planşetă la Helsinki, în 1975. Că propunerile Moscovei, de resecurizare europeană, au fost ignorate cu aroganţă, şi că rezultatele le vedem acum în Ucraina. E trist, el fiind jumătate ucrainian, Raisa a fost ucrainiancă 100%; primele sale cântece învăţate în copilărie au fost ucrainiene, Ucraina şi Rusia sunt una, spune cu hotărâre. Crede, apoi, că tot ce a construit dânsul, perestroika şi glasnostul, există şi acum în Rusia. Că fiecare popor este liber să aleagă democraţia aşa cum o pricepe el. Că glasnostul a fost şi va rămâne mereu democraţia pe înţelesul ruşilor. Democraţia rusă. Spune, în continuare, că Putin a preluat, la sfîrşitul lui 1999, o Rusie în paragină şi că a ridicat-o acolo unde este astăzi, şi că asta e marea faptă a sa; că, uneori, Vladimir Vladimirovici a fost şi este sever, autoritar. Este sigur că progresul Rusiei nu poate fi asigurat decât prin democraţie şi participare populară, şi că nu este corect ca un blogger anti-corupţie să primească arest la domiciliu, pentru că are gura mare. Crede că destrămarea Uniunii Sovietice a fost o mare greşeală şi, aici, se întâlneşte definitiv cu urmaşul său de la Kremlin, dincolo de controversele existente între ei. În opinia lui, atât Rusia, cât şi Occidentul, poartă răspunderea pentru criza actuală din Ucraina. Regretă, însă, că înţelegerea la care a ajuns cu preşedintele Americii, Bush sr., în noiembrie 1990, la Paris, privind demilitarizarea completă a politicilor europene, nu a fost respectată de către liderii de la Washington. Dar, spune tot el, reproşurile nu ajută defel în vremuri de mare criză. În 1990, adaugă, America a intrat într-un mental de învingător, ceva ce el a criticat permanent, ori de câte ori a călătorit peste Ocean. De asemenea, le-a amintit americanilor, mereu, că preşedintele lor, J.F. Kennedy, s-a împotrivit tot timpul celor care-i demonizau pe ruşi, şi spunea că pacea adevărată nu poate fi exclusiv Pax Americana, că pacea nu poate fi dictată de SUA. Că, fie există pace pentru toţi, a tuturor, fie nu există pace pentru nimeni, a nimănui. Ar fi putut America să realizeze singură, fără ruşi, tot ce s-a realizat în acei ani, adică reunificarea Germaniei, plecarea soldatului rus din Europa de Est, dezarmarea nulceară, întreabă el? Şi adaugă că, din păcate, SUA au început atunci să construiască un imperiu globalist, să împingă NATO către Est şi să înconjoare Rusia. Zice că, în acel moment, Kremlinul a ripostat. Iar azi, conflictul din Ucraina este un pericol mondial, nu doar pentru vecinii ei. Spune că a trimis scrisori în acest sens peste tot, scrise din toată inima, şi că peste tot a dat numai de surzi. Spune că şi-a dat seama că Angela Merkel este sub mari presiuni, atât interne, cât şi externe, că ea, de fapt, este de acord cu el, dar că este silită să acţioneze altfel. Adaugă faptul că sancţiunile economice actuale împotriva Rusiei sunt, în egală măsură, vătămătoare Germaniei, că relaţiile germano-ruse, construite cu atâta trudă după căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, nu trebuie să fie distruse. Aminteşte, apoi, că Putin a indicat foarte limpede în 2007, la München, unde sunt „liniile roşii” trase de Rusia, şi că ţara sa nu este de acord cu apropierea NATO de aceste linii. La sfârşit, le-a spus celor doi nemţi că îl cam lasă picioarele, dar că nu e singurul, că la fel se întâmplă cu prietenii lui, Bush sr. şi Helmut Kohl, şi că intenţionează să rămînă activ, să plece în America luna viitoare şi să ţină acolo conferinţe, să discute, în continuare, despre viitorul Rusiei, pacea lumii şi protecţia mediului, să scrie alte cărţi, să participe la întruniri, să întâlnească oameni şi să le vorbească. A spus: „Nu mi-este teamă de moarte. Nu ştiu de ce, dar nu mi-e teamă deloc”. Cu bine, Mihail Sergheevici.

                                                                        RADU TOMA


Explicaţie poză. Mihail Sergheevici Gorbaciov în biroul său de la Fundaţia care îi poartă numele. Pe un perete se poate observa tabloul care o înfăţişează pe Raisa, cea care i-a fost soţie aproape o jumătate de secol, pînă la moartea ei, în 1999.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu