de pr. stavr. Radu Botiş
Toate
cele patru Evanghelii sunt asemănătoare în afirmaţia că Iisus a murit într-o zi
de vineri, ziua pregătirii sabatului (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54;
Ioan 19, 31).
Despre
semnificaţia pe care o dă morţii Sale, Iisus vorbeşte când se află pentru
ultima oară cu cei doisprezece, la Cina care a avut loc într-o casă din
Ierusalim, proprietatea unei cunoştinţe a lui Iisus. El concentrează în ultima
cină toată viaţa Sa. Cina cea de taină s-a desfăşurat în cadrul unei cine
pascale. Cina cea de taină a avut loc în
Joia Mare, către seară. Aceasta a fost o cină pascală, dar nu în sensul că
Mântuitorul ar fi celebrat cu ucenicii Săi paştile iudaic, care începea de fapt
în seara zilei următoare, ci în sensul că El a instituit un nou Paşti, adică Taina
Sfintei Euharistii, care avea să fie pentru Biserică o permanentă actualizare a
jertfei adevăratului Miel pascal[1].
Patimile
desemnează ultima perioadă din viaţa lui Iisus, intervalul cuprins între
momentul arestării Sale în grădina Gehtimani şi cel al înmormântării într-o
altă grădină, lângă Golgota. Itinerariul urmat de Iisus îl poartă succesiv la
casa lui Anna, a lui Caiafa, la pretoriul lui Pilat, palatul lui Antipa şi în
sfârşit, de la pretoriu la Golgota sau „locul Căpăţânii”, dealul execuţiilor
lângă care este mormântul.
La
romani existau trei tipuri de pedepse capitale şi anume: decapitarea, arderea şi crucificarea prin care a fost ucis
şi Mântuitorul Iisus Hristos. De obicei pedepsele capitale erau precedate de
flagelare. Biciuirea însoţea crucificarea. Flagelarea, obişnuită într-o
condamnare la crucificare, a fost aplicată lui Iisus în urma hotărârii lui
Pilat. Pedeapsa era atât de brutală, că mulţi condamnaţi nu rezistau şi mureau
în timpul biciuirii.
După
încheierea flagelării, lui Iisus i-au fost puse haine, după care porneşte spre
Golgota. Iisus străbate drumul până la Golgota purtând crucea în spate. La
sosirea pe Golgota, soldaţii execută sentinţa. Deşi Evanghelia după Marcu (15,
25) situează ora crucificării la ceasul al treilea, Evanghelia după Ioan
relatează că Pilat ar fi pronunţat sentinţa cam la al şaselea ceas, iar
răstignirea ar fi avut loc înainte de unu după amiază. De fapt, acesta este
momentul în care cele trei Evanghelii sinoptice situează începutul unui fenomen
extraordinar, întuneric, care însoţeşte agonia lui Iisus şi care se prelungeşte
până la trei după amiază, ora morţii. Deasupra capului, pe cruce, este pusă o
tăbliţă care conţine nucleul acuzaţiei şi sentinţei, cu expresia „regele
iudeilor”. Scena răstignirii este dată de cele patru Evanghelii, că Iisus este
aşezat între doi bărbaţi răstigniţi şi ei [2].
Evanghelia
lui Luca menţionează un răspuns al lui Iisus la răstignirea Lui. E vorba de o
scurtă rugăciune în care cere ca aceia care-L crucifică să fie iertaţi: „Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”
(Luca 23, 34). Agonia lui Iisus a fost destul de scurtă, încât Pilat a fost
surprins (Marcu 15, 44).
După
cel puţin doua ore de la răstignire, Iisus moare pe cruce, pe la aproximativ
ora trei după-masa. Evanghelia după Marcu (15, 37) şi cea după Ioan (27, 50),
relatează moartea lui Iisus însoţită de „un
strigăt mare” scos de Iisus, care ar fi urmat imediat încercării de a-i da
oţet. Ioan (19, 30) situează moartea după acelaşi episod, deşi aici se spune
explicit că Iisus a luat băutura şi rosteşte, înainte de a muri, fraza: „Săvârşitu-s-a”. Apoi „plecându-şi capul, şi-a dat duhul”.
Potrivit Evangheliei lui Ioan, plecarea capului de către Iisus nu înseamnă că
rămâne inconştient, ci că, murind, se adresează celor apropiaţi Lui care sunt
jos, lângă cruce, dăruindu-le Duhul Sfânt. Conform Evangheliei lui Luca, ultima
frază a lui Iisus este o rugăciune de încredere în Dumnezeu: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul
Meu” (Luca 23, 46).
Moartea
lui Iisus este una reală, fizică, venită după o lungă succesiune de injurii,
umilinţe şi chinuri, începute odată cu arestarea la Gehtimani în noaptea de joi
spre vineri, culminând cu răstignirea, pe Golgota. În cele din urmă, cu trupul
şi duhul distruse de ostilitatea umană şi de tăcerea divină, Iisus moare.
De
obicei, la romani, agonia crucificării se prelungeşte ore, poate chiar zile.
După moarte, cadavrele erau lăsate în voia vulturilor şi a păsărilor. Paznicii
aveau grijă ca nici rudele, nici prietenii, să nu vină să le ia de pe cruce
trupul, lăsând trupurile neînmormântate, condamnaţilor le era interzisă
înmormântarea.
Sensibilitatea
iudaică nu tolera ca cei executaţi să nu fie înmormântaţi în chiar ziua morţii.
Această justificare reiese din Deuteronom 21, 22-23: „Trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l
îngropaţi tot în ziua aceea”. La iudei, dacă după crucificare era zi de
odihnă, cei crucificaţi trebuiau daţi jos de pe cruce, astfel trebuia să li se
grăbească moartea şi să fie înmormântaţi înainte de apusul soarelui, de
începerea zilei de sărbătoare. În cazul lui Iisus şi a altor condamnaţi, în
vinerea aceea era ajunul celei mai mari sărbători iudaice, Paştile, şi, prin
urmare, trebuiau să moară şi să fie înmormântaţi înainte de sfârşitul zilei.
Din
acest motiv (Ioan 19, 31), Pilat a acceptat cererea autorităţilor iudaice de a
da trupurile jos de pe cruce să fie înmormântate. Sistemul obişnuit era să li
se zdrobească fluierele picioarelor celor atârnaţi, încă vii, deoarece astfel
se producea o moarte rapidă. Această practică a fost aplicată celor doi bărbaţi
crucificaţi odată cu Iisus. La Iisus n-a fost nevoie, deoarece agonia Lui a
fost scurta, de aceea, când soldaţii au ajuns la Iisus au văzut că este deja
mort. Unul dintre ei se asigură străpungându-i coasta cu suliţa, să-i dea
lovitura de graţie. Tăietura este făcută atât de mare încât poate intra în ea
mâna (Ioan 20, 25). Şi din rană iese „sânge
şi apă” (Ioan 19, 34).
Evanghelia
după Ioan pune în legătură sfârşitul lui Iisus cu sacrificarea mieilor pascali
care avea loc în acel ajun de Paşti şi căruia, aşa cum este prescris, nu I se
zdrobeşte nici un os şi care moare străpuns, dând viaţă şi dăruindu-se total ca
instaurator al noului legământ între Dumnezeu şi omenire. Este relatarea celui
care a văzut cu propriii ochi şi poate depune mărturie. Şi încheie: „şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi
să credeţi” (Ioan 19, 35-37).
Responsabilitatea
pentru înmormântarea lui Iisus şi-o ia un bărbat şi anume Iosif din Arimateea.
Acesta, membru al aristocraţiei laice din Ierusalim, singurul cunoscut de
guvernator, „îndrăznind, a intrat la
Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). După ce a primit
permisiunea din partea lui Pilat, Iosif din Arimateea se întoarce pe Golgota cu
un giulgiu pe care l-a cumpărat (Marcu 15, 46). Potrivit Evangheliei lui Ioan
19, 39, pe Golgota a venit şi Nicodim.
După
ce L-au coborât de pe cruce, trupul lui Iisus este aşezat pe giulgiu.
Înfăşurarea în giulgiu a unui cadavru este specific obiceiurilor funerare
iudaice. După ce a fost înfăşurat, trupul a fost pus în mormânt.
Moartea
Mântuitorului a fost benevolă, pe când la ceilalţi oameni este inevitabilă,
chiar dacă au fost eliberaţi de păcat. Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă
moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi
moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a
luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus
reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om
pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui[3].
De
obicei biografia unui personaj se sfârşeşte odată cu moartea lui, capătul
vieţii. În cazul lui Iisus Hristos se întâlneşte un eveniment neobişnuit. Acest
eveniment este Învierea Lui. Trecerea Lui de la viaţă la moarte, consecinţă a
crucificării, a fost urmată imediat de o altă trecere, inversă, imprevizibilă
şi anume trecerea de la moarte la viaţă, la o viaţă nouă şi total diferită,
care cuprinde prezentul şi viitorul, pământul şi cerul, Dumnezeu şi umanitatea,
lumea prezentă şi cea care va veni.
Învierea
lui Hristos ne întemeiază, în general, credinţa într-o continuare a vieţii după
moarte. „Dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este credinţa noastră” (I Corinteni 15,17). Învierea L-a adus pe
Iisus într-o mai mare apropiere de oameni. Desigur, întrucât trupurile acestora
nu sunt şi ele înviate, apropierea deplină se va realiza numai după învierea
tuturor. Învierea cu trupul a însemnat atât o înălţare a propriei Sale stări,
cât şi o apropiere mai mare de oameni, o mai mare eficacitate asupra spiritului
lor. Dar ridicarea propriei Sale stări însemnă şi o mai mare apropiere de
Dumnezeu, ca om.
Prin
Înviere, Iisus, ridicându-Se ca om mai aproape de Dumnezeu, S-a ridicat prin
însuşi acest fapt la treapta cea mai înaltă a umanităţii, care este o
comunicativitate în relaţiile cu oamenii.
Despre
fiinţa şi atributele trupului înviat a lui Hristos nu poate omul din trup
pământesc să spună ceva determinat şi inteligibil. Sfintele Evanghelii ne
relatează, pe de o parte, că trupul lui Iisus a putut fi pipăit cu mâinile, a
primit hrană iar, pe de altă parte, că pătrundea prin uşile încuiate, apărea şi
dispărea din ochii ucenicilor şi, în general, că atingerea fizică obişnuită de
mai înainte nu mai era posibilă, cum reiese din cazul Mariei Magdalena în
dimineaţa Învierii.
Preotul
Serghei Bulgakov observă că petrecerea lui Iisus cel înviat în lume până la
înălţare stabileşte legătura între starea actuală a lumii cu trupul sufletesc
al omului şi între starea preamărită a lumii de după schimbarea universală şi
transfigurarea făpturii cu trupul duhovnicesc al omului. Prin Învierea lui
Iisus, s-a făcut începutul lumii viitoare. Ea este începutul noii creaţiuni a
lumii, care numai prin pauza creatoare, în care ne aflăm, e oprită pentru un
anumit timp, înainte de a fi dusă la capăt[4].
Apariţiile
lui Iisus după Înviere sunt în număr de douăsprezece, acestea acoperă
persoanele şi sectoarele cele mai importante din activitatea Sa şi din
comunitatea creştină care va apărea după moartea Lui. Grupul care a beneficiat
de cele mai multe apariţii este al ucenicilor Lui, al celor pe care i-a chemat
Iisus la începuturile activităţii Sale publice. Arătările se produc întotdeauna
ca rezultat al iniţiativei personale a lui Iisus, care-i ia prin surprindere pe
destinatari. Se produc în locuri diferite, dar legate întotdeauna de locurile
prin care au mers Iisus şi ucenicii înainte de moartea Lui.
Apariţia
este prezentată ca o vedere reală, nu ca pe o viziune. Iisus este prezent ca
persoană. Iisus se arată oamenilor care îl cunosc şi care vor fi capabili să-şi
dea seama cine este El. De exemplu, în seara duminicii Paştelui Iisus apare
printre ucenici şi Li se adresează cu salutul iudaic: „Pace vouă” (Luca 24,
36;Ioan 20,19). Apoi le arată urmele crucificării vizibile pe trup, concret,
semnele cuielor în mâini şi picioare şi ale suliţei în coastă. Şi, conform lui
Ioan 20, 22, le zice: „Luaţi Duh Sfânt”.
El apare în mijlocul lor şi teama se transformă în bucuria regăsirii.
Odată
Înviat, Iisus inaugurează viaţa viitoare, lumea definitivă. Învierea Lui a
purtat pecetea iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul Său iubit şi pentru toată
omenirea.
După
cele patruzeci de zile de la Înviere, petrecute de Mântuitorul Iisus pe pământ,
S-a înălţat la cer. Înălţarea la cer se înţelege ca şi înălţarea oricărui corp
în aer, cu deosebire că Domnul Hristos, având trup preamărit şi fiind totodată
şi Dumnezeu Atotputernic, nu avea nici o greutate care să-i împiedice înălţarea
la cer.
Domnul
Hristos S-a înălţat cu trupul la cer, căci cu Dumnezeirea era şi este
pretutindeni, şi astfel ne-a arătat şi nouă care este ţinta ultimă a călătoriei
noastre pe pământ: cerul[5].
Înălţarea este ridicarea umanităţii lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei
Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină.
Pentru
că Iisus şi-a ridicat, prin înălţare, umanitatea în ultima intimitate a Sfintei
Treimi, păstrând şi adâncind, în proporţia înălţării, apropierea de toată
omenirea, coboară la scurt timp după înălţare Duhul Sfânt peste cei care sunt
ai lui Hristos, realizând Biserica. Duhul Sfânt, ca iubire supremă a Tatălui,
ca manifestare a intimităţii Lui, a coborât peste lume, întrucât S-a aşezat
întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos, ridicată în ultimă
intimitate divină. Deoarece intimitatea lui Hristos, înălţată în acea
intimitate a Duhului Sfânt, asemenea dumnezeirii Lui, se află în acelaşi timp
în cea mai adâncă intimitate a oamenilor care îşi deschid poarta sufletului lor
prin credinţă, Duhul Sfânt îi învăluie şi pe aceştia, ca pe purtătorii de
Hristos. Biserica, mistica omenitate a lui Hristos, primeşte pe Duhul Sfânt, în
calitatea ei de trup al lui Hristos[6].
Iisus
Hristos S-a înălţat la cer după Înviere, atât pentru a primi toată puterea
dumnezeiască în conducerea lumii spre mântuire, cât şi pentru a lăsa oamenilor
la latitudinea lor să se decidă liber:a crede în El sau nu. Dacă ar fi
continuat să stea cu mărirea trupului Său înviat între oameni, aceştia ar fi
fost siliţi să-L recunoască drept Dumnezeu. Istoria, ca un loc al vieţii de
libere decizii, ar fi devenit imposibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu