Cunoașterea trecutului național-aerul necesar pentru un prezent integru și un viitor sănătos

Interviu acordat de istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, corespondentului Romanian Global News la Ottawa

 Istoria este izvorul menit să ne ajute să ne știm rostul în lume, să nu ne risipim în iureșul acesta globalizant. După aproape 30 de ani de negare și strivire a trecutului național, într-o lume românească în care zeflemeaua și biciui rea prezentului, dar și a memoriei strămoșilor, este luată drept act plin de mare grozăvie (« cool »), cred că mulți am tânjit ca în spațiul public să apară specialiștii veritabili, care să ne poată ajuta să ne recuperăm demnitatea ca neam și ca indivizi.

Ioan Aurel Pop este acel istoric, cercetător și cadru universitar care te ține în chingile bunului simt, ale bunei cumpăniri, ale studiului serios, fără sclipici, ci doar cu lumina venită din colb de cronici, pentru ca întrebările, frământările și nevoia de cunoaștere și de limpezire să-și găsească o potrivită rezolvare.

Domnul Ioan Aurel Pop este președintele Academiei Române (iată ce lucruri bune se întâmplă și în...România!) și, în primul rând, domnul profesor! Acel dascăl venit (parcă) de demult, din ceea ce a însemnat școala din Ardeal, cu blândețe și cu bună rânduială, cu bucuria studiului făcut temeinic, cu acribie și cu inima și mintea gata să răspundă oricărui învățăcel, fie mare, fie mic, celebru sau mai puțin cunoscut. De fapt, astfel de îndrumători ne trebuie, care să ne ajute să ne reconstituim specificul nostru, verticalitatea și stima de sine, în acest mileniu al vârtejurilor, frondelor și al buimăcelilor de tot felul.

Pe vremuri, li se spunea "apostolii neamului", pe bună dreptate!

Domnule profesor, încep acest interviu după ce a trecut sărbătorirea celor 100 de ani de la Marea Unire. Cum apreciați acești o sută de ani? Unii s-au grăbit, încă de acum un an, să arunce cu deznădejde și noroi în tot ceea ce s-a realizat sau nu.

Romanii spuneau că aurea mediocritas, ceea ce înseamnă nu că „mediocritatea este de aur" (cum le-ar plăcea unora să traducă), ci înseamnă „calea de mijloc este de aur". Din păcate, oamenii găsesc greu un echilibru, absolut necesar în viață, iar noi, românii, parcă îl găsim și mai greu. Suta de ani trecuți de la Marea Unire nu a fost nici bună și nici rea, ci a fost cu de toate, ca viața. Din perspectivă istorică însă, crearea „casei" comune a (aproape) tuturor românilor – mă refer la statul național unitar – a creat premisele unei dezvoltări a țării care nu poate fi negată și care s-a înregistrat în ultimul secol. Dacă nu erau lungile decenii de comunism, adică de izolare de lumea civilizată, poate că am fi putut vorbi despre o sută de ani de prosperitate, dar așa e nevoie să fim circumspecți. A cădea, însă, în extrema cealaltă, adică a bagateliza totul, este nu doar lipsit de realism, dar este chiar primejdios, mincinos și rușinos. Românii nu au avut o istorie imaculată și plină de glorie (cum se spunea în partea finală a „domniei" lui Ceaușescu), dar nici una nedemnă și sordidă (cum scriu anumiți eseiști astăzi). Unirea cea Mare nu a fost un fapt perfect, făcut și conștientizat de către absolut toți românii, dar a fost – cum ar fi spus Kogălniceanu – actul energic al națiunii române, a fost proba de maturitate a poporului român. Anul 2018 a fost un an solemn, anul Centenarului și s-ar fi cuvenit să ne abținem de la excentricități, de la blamări gratuite, de la ponegriri urâte ... Evident că România Întregită s-a făurit greu și neașteptat în toată rotunjimea sublimă a țării de atunci, în condițiile favorizante ale finalului războiului, ale victoriei Antantei, ale defecțiunii Rusiei, ale prăbușirii celorlaltor imperii anacronice, ale slăbiciunii unor vecini, dar protagonistul întregii acțiuni a fost poporul român. Unirea românilor s-a făcut pentru români, așa cum unirea polonezilor s-a făcut pentru polonezi, a germanilor pentru germani, a italienilor pentru italieni etc. Toate aceste uniri nu s-au făcut însă deliberat contra altor popoare, deși anumite popoare s-au simțit lezate în ceea ce numeau drepturile lor istorice.

Tot la capitolul bilanț, unii nu se sfiesc să spună că suntem mai dezbinați ca niciodată. Credeți că au dreptate? Dacă da, ce ne-ar putea revigora ca națiune, ce ne-ar putea aduna laolaltă sentimental, intelectual, politic chiar sau, altfel spus, în cuget și simțiri?

Nu cred că suntem mai dezbinați ca niciodată, fiindcă românii au trăit perioade istorice când se aflau unii sub turci, alții sub unguri, alții sub austrieci, alții sub ruși etc., când nimic nu părea coordonat și îndreptat spre unitatea politică și când speranțele de unitate ale unora păreau complet risipite. Dar ne-am revenit de fiecare dată până acum, mai ales când a ajuns cuțitul la os. De dezbinați, suntem însă acum dezbinați, pentru că ne lipsește acea coeziune de grup, de corp etnic-politic. Cauza principală a lipsei de coeziune este conducerea defectuoasă, clasa politică actuală în care românii nu mai au încredere. Încrederea poporului, de oriunde și de oricând, în elita sa conducătoare s-a bazat pe prestigiul acestei elite, iar prestigiul elitei se câștigă greu, prin profesionalism, prin realizări remarcabile, prin validări în domeniul propriu de activitate. Toți conducătorii buni din lume – cu excepția monarhilor – au fost mari personalități, cu realizări remarcabile în viața lor profesională, colectivele pe care le-au format și slujit. În Epoca Modernă, marii lideri s-au considerat servitori ai națiunii care i-a ales, adică le-a delegat o parte din puterea ei. În filosofia politică a democrației, puterea aparține poporului sau națiunii, care, prin alegeri, acceptă să transfere o mare parte din această putere, pe timp limitat, unor aleși săi, cei mai buni dintre cei buni. Dacă o verigă din acest lanț slăbește și se strică, întreg mecanismul se gripează. Oamenii sunt ființe imperfecte, dar trebuie să tindă spre performanță. Un om politic nu are putere în sine, ci are putere prin delegație. Prin urmare, el nu este un privilegiat, ci un slujitor al celor care l-au delegat. Dacă el ajunge să creadă că are putere discreționară, că nu mai dă socoteală, că nu are nevoie de pregătire solidă, de specializare temeinică într-un domeniu, că se naște om politic, că meseria sa este politica, atunci sistemul se autodistruge. Ca să ne revenim, avem datoria să refacem mecanismul, să-l schimbăm înspre bine, să-l readucem la starea de funcționare. O națiune este un organism colectiv care are nevoie de sănătate fizică și mintală. Premisele unei bune funcționări ale națiunii române sunt multe, dar dintre ele nu pot lipsi educația și sistemul medical. Or noi am pus pe butuci educația, școala în ansamblu, încrederea în nevoia unei instruiri temeinice. Și ne mișcăm într-un cerc vicios: avem politicieni slabi pentru că ei nu au trecut – în mare parte – prin școli bune, iar școlile nu sunt bune pentru că dascălii nu mai au menirea educării; astfel, din mâinile lor nu mai ies absolvenți dăruiți slujirii comunității, ci mulți ariviști, care ajung lideri politici etc. Lăsăm aici la o parte „scurgerea de creiere", care este o altă chestiune, legată însă tot de defectarea sistemului. Statul român trebuie să redevină „casa" primitoare și ocrotitoare pentru toți cetățenii lui și, ca să se întâmple acest lucru, educația din familie și din școală se cuvine reașezată pe baze solide, realiste, dătătoare de speranță și de încredere. Românii se îndepărtează de școală și, odată cu aceasta, se îndepărtează de esența lor umană, de calitatea lor de ființe civilizate și educate, de cultură și, evident, de forma de comunitate etnică datorită căreia ei există ca grup și care se cheamă națiunea română.

Cu toții am remarcat că a fost declanșat un adevărat război asupra trecutului nostru, dus chiar de către istorici cu patalama la mână. S-a început cu așa-zisa de-mitizare, care nu s-a legat (prea mult) de minciunile regimului comunist, așa cum ne-am așteptat mulți, ci am constatat, cu stupoare, că cei luați în vizor au fost cei din generația interbelică, pașoptiștii, că Mihai Viteazul nu merită respect, și nici Ștefan cel Mare sau alți domnitori. Deci, sub acest cuvânt « revoluționar », adevărata țintă au fost toți domnitorii și conducătorii, personajele istorice și culturale care însemnau ceva pentru noi.

În procesul de destructurare a societății în general și al celei românești în special, trecutul ocupă un loc special, pe de o parte pentru că trecutul reprezintă viața omenirii de până la noi și, pe de altă parte, pentru că trecutul colectiv definește identitatea de grup. Cu alte cuvinte, și națiunile – ca mai toate comunitățile sau solidaritățile perene – se aglutinează și se mențin unite inclusiv prin moștenirea trecutului. Mișcarea despre care vorbiți ar fi putut foarte bine să „asaneze" istoriografia din perioada comunistă, adică s-o purifice, să-i îndepărteze paraziții ideologici și să valorifice pentru prezent și viitor ceea ce este decent și corect (în limitele mărginirii omenești). În lungile decenii de comunism, România a cunoscut și în istoriografie două poziții extreme: una de stânga (stângistă vulgară), în perioada proletcultistă, când eram obligați să fim internaționaliști, prosovietici și antiromâni și alta de dreapta (o dreaptă în cadrul stângii!), spre finele regimului (comunismul naționalist), când eram conduși de „geniul Carpaților", când românii erau plasați în elita mondială și când aproape orice carte de istorie trebuia să înceapă cu un citat din „tovarășul". Dar, în afara acestor extreme, există o producție istoriografică absolut onorabilă, chiar redutabilă, cu numeroase lucrări valabile și astăzi. Însă „războiul" (cum îl numiți) contra reflectării trecutului nostru sub comunism nu s-a oprit deloc la acest gen de demitizare, ci a șters aproape tot efortul istoriografic al românilor din toate epocile. Nu are rost sa vă spun eu ce mari istorici au cercetat trecutul și au scris admirabil despre trecut în anii comunismului, de la Andrei Oțetea până la David Prodan și de la Mihail Berza și Gheorghe Platon până la Camil Mureșanu, Pompiliu Teodor sau Șerban Papacostea. Cum să vin eu acum și să le neg ori să le pun sub semnul întrebării opera? „Deconstructivismul" istoriografic, veștejește aproape toate scrierile noastre istorice, de la cronicari până la Nicolae Bălcescu și de la Petru Maior până la Nicolae Iorga și Petre P. Panaitescu. Ideea inoculată prin această acțiune distructivă este că doar istoriografia română este înțesată de mituri naționaliste, ceea ce este fals din cel puțin două perspective: 1) toate istoriografiile operează cu simboluri, clișee și mituri; 2) ideea națională nu este un mit, ci o realitate general valabilă și aplicabilă tuturor popoarelor moderne. Prin urmare, folosirea istoriei ca armă în lupta politică națională, de eliberare de sub dominația unor imperii/ regate străine, de egalitate cu alte popoare, de formare a statelor naționale s-a întâmplat peste tot în Europa și nicio națiune nu și-a negat propriile creații istoriografice. Mișcarea este însă mai amplă și, cum spuneam, tinde la destructurarea ordinii actuale, fără să aibă o ordine mai bună de pus în loc.

Cum ne-am putea reveni din acest coșmar, cum ne-am putea recăpăta respectul de sine, noi ca popor?

Este simplu și foarte complicat în același timp. În afara ridicării educației la statutul care i se cuvine în societatea românească, este nevoie de reconstrucția elitei românești. Un popor fără elită sau cu elită improvizată este în pericol de dizolvare, de risipire în patru vânturi, de severă decădere. O elită autentică nu se desprinde niciodată de comunitate, nu disprețuiește comunitatea, ci încearcă s-o ducă spre direcții bune, dacă tinde să rătăcească. În plus, o elită responsabilă impune respect și demnitate. Ca să ne respectăm elita, ea trebuie să fie respectabilă, adică să impună prin prestanță. De aici va decurge și respectul de sine al românilor. Este foarte bine că ne autocriticăm, că ne scoatem la lumină erorile, defectele, neputințele, dar nu avem dreptul să rămânem la acest stadiu. Noi, de regulă, ne lamentăm și ne cufundăm în lamentare, care generează descurajare și pasivism. Salvarea ar putea veni din măsurile de remediere, care să ne conducă la construcție, la acțiune, la efort, la muncă. Activitatea bine făcută și îndreptată către un scop nobil, general acceptat și benefic pentru comunitate, generează încredere și speranță, iar acestea două la un loc devin componente ale respectului de sine.

Până la urmă, a-ți iubi națiunea este un gest normal, de apreciat sau o tentație și o rușine de care să fugi?

Iubirea propriei națiuni este unul dintre cele mai normale sentimente ale omului ca ființă socială. Toți oamenii din lume trăiesc în comunități de multe feluri (familie, localitate, regiune, țară, grupul profesional-ocupațional etc.) și acest mod de viață generează sentimente și atitudini de solidaritate. Națiunile au fost demonizate de universaliști, de globaliști, de mondialiști, dar și de regionaliști, pe motiv că în numele lor s-au produs conflicte sângeroase. Dar conflicte s-au produs și în numele dragostei, al familiei, al democrației, al libertății, al cosmopolitismului, al unor regiuni și chiar al păcii și nimănui nu i-a trecut prin minte să condamne dragostea, familia, democrația, libertatea etc. Sentimentul național nu are în sine nimic reprobabil, dacă nu este însoțit de ură față de alte națiuni și dacă nu generează tendința de distrugere a altor națiuni (dacă nu degenerează în xenofobie și șovinism).

Unor istorici cu certificate li s-au alăturat și unii amatori care, exaltând perioada dacică, au ignorat sau diminuat aportul roman, producând, în final, o teamă, o neîncredere continuă („toți mint, tot trecutul nostru e o minciună"), dar și un apetit pentru negarea valorilor românești consacrate și un apetit pentru senzaționalism și pseudo-știință. (Unii « specialiști » au produs studii pe bază de ADN, din care a reieșit că cei din Transilvania ar fi foarte diferiți decât cei din Moldova și Muntenia, dar chiar mai nemți decât austriecii, conform graficelor prezentate). Care este antidotul pentru ca publicul larg să nu (mai) cadă în aceste mreje?

Antidotul despre care vorbiți este cunoscut: cultura profesională și generală foarte solide. Ca să nu ne lăsăm amăgiți, trebuie să avem discernământ, iar acesta nu se formează de la sine, ci după lungi și serioase eforturi. Ideea că „istoricii mint" nu este nouă, dar a fost mult augmentată în anii din urmă, foarte propice scenariilor, fantasmagoriilor, iluziilor etc. Istoricii onești nu mint și nu au mințit niciodată cu bună știință. Ca să nu „minți" e nevoie de cunoștințe și deprinderi foarte anevoioase, de cunoașterea științelor auxiliare, a limbilor clasice, moderne, de studiul experimentat al izvoarelor. Istoria nu se poate scrie fără surse, iar studiul surselor nu-l poate face oricine, fiindcă este vorba de oameni de meserie. Așa cum un istoric nu poate opera în locul medicului, nici medicul – oricât de pasionat ar fi – nu poate deveni istoric autentic peste noapte! Iar așa-zisele studii pe bază de ADN nu sunt încă relevante pentru istorie, pe de o parte, iar pe de alta, unele dintre ele frizează rasismul și nu au bază științifică verificată.

Cum considerați că ar trebui să fie raportul/legătura dintre istoricii profesioniști și pasionații de istorie?

Legătura ar trebui să fie amiabilă, să se bazeze pe dialog și nu pe înlocuirea unora de către ceilalți. Fiecare are rostul său. Trecutul ca anchetă și cercetare nu poate să fie descifrat decât de specialiști, pentru că numai ei stăpânesc metodele necesare. Ceea ce fac amatorii, de regulă, nu este reconstituirea trecutului, ci crearea unei imagini despre trecut din cărțile citite. Or cărțile nu sunt izvoare (surse), ci reflectări. Cu alte cuvinte, amatorii reflectă din nou ceea ce au reflectat alții ... Pot trăi sub soare și profesioniștii și amatorii, cu o condiție simplă: să-și asume fiecare rolul potrivit și să-și recunoască acest rol (adică să nu pretindă amatorul că este profesionist și nici profesionistul să afirme că scrie exegeze istorice, când el elaborează de fapt eseuri).

Dar, poate, unii se vor întreba la ce ne-ar folosi trecutul? În viitor, oare, nu trebuie să ne integrăm mai mult într-o lume pestriță, fără granițe, fără culori prea bine conturate? Cum vedeți rolul cunoașterii propriului trecut, ca soluție viabilă pentru un viitor onorabil?

Viitorul nu poate exista fără prezent și trecut și nu are niciun rost fără prezent și trecut. Trecutul este experiența de viață a omenirii; fără experiență nu se poate construi nimic durabil. Iar oamenii tind spre viitor sigur și durabil. A ne dezice, ca popor, de trecut este ca și cum un individ, odată ajuns la 20 de ani, și-ar repudia copilăria și adolescența, le-ar uita complet. Or, fără „amintirile din copilărie" ne-am transforma în ființe patibulare, în ne-oameni. Trecutul – pur și simplu – ne ajută să ajungem cu bine la viitor. În consecință, renunțarea la trecut ca să ne putem face (chipurile) viitorul este o gugumănie. Trecutul nu ne împiedică să construim lumi viitoare – oricum ar fi acestea – ci ne îndreaptă implacabil spre viitor, în funcție de experiența pe care o avem. Cunoașterea trecutului nu poate să orienteze o comunitate pe căi greșite, pentru că îi furnizează posibile soluții viabile.

Aruncarea cu pietre, de aproae 30 de ani, în toată moștenirea noastră, a dus la o fragilizare accentuată a identității naționale, încât mulți sunt jenați că sunt români. Vor să fie altceva decât români : de la europeni, la îmbrățișarea cu patimă a apartenenței locale/regionale (« sunt ardelean », « sunt bănățean », « sunt bucovinean » și așa mai departe.) Și, totuși, ce rol va mai juca naționalul?

Națiunile – în sensul de comunități organice – nu depind de voința indivizilor, chiar dacă aceștia sunt oameni politici, adică lideri dăruiți cu putere. Națiunile nu s-au creat prin voințe individuale, prin decrete sau hotărâri de guverne sau prin decizii ale unor organisme internaționale și nici nu pot să dispară la comandă prin asemenea acte. Statele au apărut și s-au risipit prin decizii, numai că statele nu sunt totuna cu națiunile. Statul român modern s-a creat în perioada 1848-1918, dar națiunea română modernă este o realitate mai veche, născută organic, „prin lucrarea poporului român asupra lui însuși", cum ar fi spus Bălcescu. „Jena" de a fi români este de dată recentă și nu are legătură cu realitatea numită națiune română, ci cu unele evoluții contemporane păcătoase, care se pot remedia. Identitățile regionale nu se pot contrapune identității naționale, pentru că ele compun identitatea numită națiune. A spune că dacă ești bănățean nu ești român este la fel de absurd ca și ideea că a fi bavarez te împiedică să fii german! Naționalul mai are încă un rol foarte important în prezent și în viitor, iar faptul este elocvent dacă urmărim ultimele evoluții din cadrul Uniunii Europene.