Președintele Academiei Române, apel la preţuirea valorilor româneşti: „Mai ales în aceste timpuri!”

„O lucrare despre Palatul de Justiţie şi sediile Înaltei Curţi de Casaţie trebuie să devină o sărbătoare a spiritului. În general, trecem pe lângă clădiri, uneori în fiecare zi, şi uităm să le privim. Când ne ducem în străinătate cu scopuri turistice, ne uităm la clădiri, mai nou le fotografiem, dar valorile astea pe care le avem… Şi trebuie să vă spun că am rămas impresionat să văd fotografia cu Palatul de Justiţie, pe care îl ştiu în Bucureşti, în faţă cu apele Dâmboviţei, dar nu se vedea că e Dâmboviţa. Aveai impresia că e o apă imensă, poate chiar pe malul unei mări e situată această clădire frumoasă, care ar putea fi aşezată în oricare capitală a Europei. Domnul profesor şi inginer Nicolae Noica celebrează de data asta Palatul de Justiţie şi coboară cu amintirile domniei sale şi cu originea clădirii, natural, la Alexandru Ioan Cuza”, a spus Pop, la lansarea volumului.

El a pledat pentru preţuirea valorilor româneşti, „mai ales în aceste timpuri”.

„Volumul merită o atenţie specială. Merită să ne preţuim valorile, mai ales în aceste timpuri. Fiind vorba de Justiţie, ne gândim la puterea judecătorească, ne gândim la principiul separaţiei puterilor în stat pe care Cuza l-a dorit. Nu l-a putut aplica în toată domnia lui. L-a aplicat Carol Întâiul, care, în 48 de ani de domnie, a ştiut să construiască România modernă. Toate se înlănţuie şi creează imaginea întregului. Aşa că, între cele circa 30 de cărţi pe care le-a scris domnul Noica despre clădirile faimoase ale ţării, se scrie încă una, de bun augur, care face onoare şi cinste acestui popor. Dincolo de faptul că arhitecţii, pe vremea aceea, veneau din alte părţi în general şi ne ofereau modelele lor – uitaţi-vă la Ateneu – clădirile rămân în locurile care au fost construite. Şi locurile acestea încă se numesc România”, a adăugat Ioan-Aurel Pop.

Desfăşurat în Aula Academiei Române, evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Volumul, care dezvăluie istoria Palatului de Justiţie din Bucureşti – edificiu reprezentativ al Capitalei, în care, pentru o vreme, şi-a avut sediul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – a fost prezentat de Corina-Alina Corbu, fostul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de Silvia Colfescu, director editorial al Editurii Vremea, şi de autor.

Sursa: NN

Președintele Academiei Române, reacție la planul cadru propus de Ministerul Educației

Profesorul universitar dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, consideră că noile propuneri ale MEN pentru eliminarea istoriei și geografiei din trunchiul comun de la anumite specializări fac parte din „noua ofensivă contra istoriei și geografiei”, relevă un punct de vedere trimis pe adresa redacției R3media.

Potrivit președintelui Academiei Române, eliminarea acestor două materii din trunchiul comun este „o mare nedreptate” . Domnia sa consideră că aceia care iau aceste măsuri „nu știu exact ce fac, nu vor să distrugă ceva intenționat și nu-și dau seama de consecințe”.

Profesorul nu exclude ca printre decidenți să fie și „și unii care au în minte scopuri malefice, care servesc cauze străine de interesele poporului român și care veghează mereu. Există și din aceia pentru care românii sunt ca un ghimpe aici, în centrul geografic al Europei și în partea de sud-est a Europei instituționale.”

Președintele Academiei Române a criticat și redenumirea unor materii, precum și absența referinței la „români” și „România” din manuale.

„Ofensiva aceasta s-a legat mai întâi de nume: ce să mai caute „Istoria românilor” sau „Istoria României” în „curiculă” (cum s-a ordonat să se cheme planurile de învățământ)? Doar românii nu au fost niciodată glorioși, nu au făcut nimic în istorie, au fost lași și nu au construit, inventat, creat opere și capodopere! În consecință, trebuind noi să fim globali și globaliști, numele de „român” și „România” s-au șters aproape total din manuale. De altminteri, nici numele de „limba română” nu le-a plăcut unora și au creat manuale numite „limbă și comunicare”, ca și cum adjectivul „română” le suna prost”, a notat domnia sa.

Iată integral punctul de vedere al prof. Ioan-Aurel Pop:

„Nu încetez să mă uit cu tristețe la scena politică din România de dinainte de 1989, dar – din păcate! – și la cea de după 1989. Sute de miniștri ne-au vegheat în acești ultimi 35 spre 36 de ani, dintre care câteva zeci la Educație, și s-a ales praful.

Grija pentru reformarea școlii a fost în prim plan, mereu, dar reformarea a cuprins, de cele mai multe ori forma și nu conținutul, aparența și nu esența. Au fost și tentative mai sănătoase de vreo două-trei ori, înăbușite însă în fașă și repede uitate. Vă dau un exemplu de „reformare”: înlocuirea celor trei trimestre (de aceea numele le începea cu „trei”) și trei vacanțe cu cinci module și cinci vacanțe, plus „săptămâna verde”, „școala altfel” etc.

De când e lumea erau „vacanța mare”, „vacanța de Crăciun” și „vacanța de Paști” și toate mergeau relativ bine. Nici măcar regimul cel odios nu s-a atins de această structură. Acum, marii „experți”, după ce au constatat că avem analfabetism de toate felurile și abandon școlar de speriat, au găsit cauza în vacanțele prea puține și în mediile încheiate de trei ori pe an.

Tot ei au mai inventat o cauză: „structura închistată” a materiei, cu română, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie și geografie, cu discipline adică prăfuite, învechite, nepotrivite erei digitalizării și cu nume care vin de pe vremea lui Platon, Aristotel, Cicero și Caesar, adică din greacă și latină. Ce nenorocire! Să trăim noi așa de ancorați în trecut!

Și au venit avalanșe de propuneri de „schimbare”, ba chiar de „revoluționare” a școlii, prin noi discipline (materii) care să ancoreze școala în actualitate și în viitor: educație sexuală, sanitară, bancară, digitală, antreprenorială, de protecția mediului, de circulație pe drumurile publice, pentru nutriție sănătoasă, ba chiar și vestimentară, numerologică, de chiromanție etc.

Chivernisitorii școlii, un fel de „toboșari ai vremurilor noi”, cei mai mulți fără experiență în învățământul preuniversitar, au găsit repede soluția: reducerea numărului de ore destinate disciplinelor „clasice” și introducerea câte unei pseudo-discipline (de câte o oră pe săptămână) precum cele enumerate mai sus. Primele afectate au fost, ca de obicei, „umanioarele” și științele sociale, dar nu numai ele. Ce atâta română, istorie, latină, geografie?

Doar trăim în epoca globalizării și a digitalizării, care presupun omogenizarea planetei și care au toate cunoștințele stocate în baze de date sigure, ușor accesibile pentru oricine. Așa că școala ar fi menită să-i învețe pe copii și adolescenți doar strictul necesar legat de digitalizare, un pic de matematică, fizică, chimie, biologie (s-au redus și în cazul lor numărul de ore, dar nu prea mult, fiindcă ar fi fost strigător la cer și fiindcă s-ar fi revoltat părinții). Restul de ore urmează să fie destinat deprinderilor practice, abilităților, regulilor de viață individuală și publică.

În această ecuație, educația prin istorie devenise o povară de nesuportat pentru „progresiști” și neomarxiști. De la un timp, au mai apărut și „anulatorii culturii”, și „treziții”, și alți feluriți răzbunători față de ororile trecutului, reale sau imaginare. Așa că, „istoria” trebuia pedepsită drastic. Mai era și motivul foarte gălăgios și foarte greu de combătut: istoria servise în perioada finală a lui Ceaușescu pentru „naționalismul comunist”, pentru preamărirea poporului român, pentru transformarea lui într-un neam glorios, unic, imaculat și mereu învingător, iar pe lider îl făcuse „geniul Carpaților”.

Toate acestea i-au amăgit pe mulți, iar pe unii i-au transformat în inamici înverșunați ai științei (formei de cunoaștere) și disciplinei numite istorie. Cauza nu era disciplina numită istorie, ci patronii ei de atunci. Ofensiva aceasta s-a legat mai întâi de nume: ce să mai caute „Istoria românilor” sau „Istoria României” în „curiculă” (cum s-a ordonat să se cheme planurile de învățământ)?

Doar românii nu au fost niciodată glorioși, nu au făcut nimic în istorie, au fost lași și nu au construit, inventat, creat opere și capodopere! În consecință, trebuind noi să fim globali și globaliști, numele de „român” și „România” s-au șters aproape total din manuale.

De altminteri, nici numele de „limba română” nu le-a plăcut unora și au creat manuale numite „limbă și comunicare”, ca și cum adjectivul „română” le suna prost. S-au făcut și manuale alternative de istorie, unele mai năstrușnice decât altele.

Nu mai zice nimeni că istoria este unică și unitară, dar pentru elevi trebuie stabilit un manual-standard, cam cum se face la română cu limba literară. Avem graiuri berechet și patru dialecte, dar la școală se studiază limba literară. Așa și cu istoria. Însă la istorie a biruit relativismul și s-a erodat încrederea în adevărul istoric (relativ și parțial cum este el). A venit apoi asaltul asupra numărului de ore, care erau câte două (doar rar, la clasele de specialitate, erau câte trei) pe săptămână la gimnaziu și la liceu.

S-a intrat repede cu barosul și a rămas doar câte o oră pe săptămână la aproape toate clasele și profilurile. Or, cu o oră pe săptămână nu se poate face carte, pentru că nu este timp de asimilare temeinică. La unele profiluri și specialități, numite „practice”, s-a scos de tot istoria, ca să nu mai tulbure mințile gingașe ale elevilor, concentrați pe deprinderi de viață, nu pe „teorie”.

Un alt asalt a fost cel îndreptat spre conținuturi. Istoria se făcea în trecut organizat, didactic, după cum sunau cerințele învățării unei discipline diacronice, cu evenimente petrecute în spațiu și timp.

Prin urmare, specificul istoriei ca știință și disciplină școlară este că ea are sens numai dacă este învățată „din cele mai vechi timpuri până astăzi”, pe spații și în locuri anume. Global nu prea se poate, pentru că lumea nu se lasă cuprinsă pieptiș, în integralitatea ei, de către nicio minte omenească.

Astfel stând lucrurile, elevii învățau la început, în școala primară, câteva elemente de istorie și geografie locală: care sunt formele de relief, cine sunt românii, ce este România, cum este împărțită țara numită România, ce are specific regiunea mea etc.

Limbajul manualelor era adaptat vârstei, iar învățătorii erau instruiți să vorbească simplu, pe înțelesul copiilor de 9-10 ani. În gimnaziu, de învățau în ordine istoria antică (în clasa a V-a), cea medievală (în clasa a VI-ea), cea modernă și contemporană (în clasa a VII-a) și cea a României (în clasa a VIII-a). Primele istorii enumerate mai sus (din clasele a V-a, a VI-a și a VII-a) erau „istorii universale”, adică se refereau la trecutul Europei și la elemente din trecutul Asiei, Americii, Africii.

Așadar, abia 25% din studiul istoriei în gimnaziu se referea la români, restul fiind dedicat civilizației Orientului, lumii greco-romane, Evului Mediu occidental, Renașterii, Reformei, lumii moderne, revoluțiilor etc. În clasele de liceu se repeta această structură (schemă), dar la nivel mai înalt, cu unități de învățare noi, adecvate vârstei și capacității de cunoaștere a adolescenților.

Istoria României din clasele terminale a VIII-a și a XII-a însemna o integrare a trecutului nostru în trecutul european și universal. Altfel spus, după ce elevii aveau habar de evoluția lumii de la asiro-babiloneni și egipteni până la americanii contemporani, puteau integra istoria noastră în cea a lumii fără dificultate.

Când se ajungea la umanismul nostru, la iluminism, romantism, liberalism, la Revoluția de la 1848, la unirea din 1859, la constituție, la independență etc., toate erau clare, fiindcă se vedea că avuseserăm și noi aceeași evoluție ca alții, trecuserăm prin același procese istorice, eram oameni între oameni și popor între popoare.

Nu eram nici doar eroi, dar nici numai lași, nu eram nici imaculați, dar nici acoperiți de noroi, nu eram nici numai originali, dar nici exclusiv imitatori.

Această structură aparent repetitivă a materiei respecta natura intrinsecă a disciplinei, respecta diacronia, concretețea materiei istorice și specificul psihologic al învățării. Din timp în timp, se puteau face sinteze, fixări și mai ales recapitulări.

Ce s-a întâmplat între timp, pas cu pas? Mai întâi, s-a desființat diacronia. Istoria se studiază azi, de cele mai multe ori, la întâmplare, după structuri inventate. Elevii nu mai știu aproape nimic despre Antichitate și despre Evul Mediu și Renaștere. Dacă îi întrebi ce este o ogivă se consideră jigniți.

Toată civilizația pare inventată în Epoca Modernă și mai ales în secolele al XX-lea și al XXI-lea. Trecutul mai îndepărtat trebuie făcut odios, neimportant, populat de oameni gregari și inculți, iar trecutul mai apropiat și recent trebuie calificat sau etichetat în funcție de împrejurări.

Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în deplinătatea lui (atât cât se poate) și nu mai trebuie să știe că trecutul înseamnă viață și că viața – de oriunde și de oricând – trebuie iubită și nu disprețuită.

Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie „îndrumați în mod constructiv”, ca să iubească și să urască la comandă. Istoria este fragmentată intenționat pe istorii de popoare și populații (istoria maghiarilor, slavilor, germanilor, evreilor etc.) și pe „bucăți” din ea (Comunism, Holocaust, minorități etc.).

Istoria universală (cum se zicea odată) și istoria românilor sunt aproape eradicate. În fine, materia a fost în așa fel ordonată, încât pare sociologie și politologie și nu istorie, în ciuda faptului că manualele se cheamă invariabil „Istorie” (și nu istoria antică, medievală, modernă etc., precum odinioară).

Concret, nu se mai studiază spații și timpuri (așa cum cere natura intrinsecă a disciplinei), ci teme mari (de exemplu, regimuri politice în istorie, războiul în istorie, religia și rolul ei, structurile sociale, revoluțiile etc.).

Astfel, elevii pot învăța despre revoluțiile de la 1848 înainte de a ști ceva despre Napoleon, pot ajunge la Al Doilea Război Mondial și apoi să se întoarcă la religia egiptenilor vechi etc.

În plus, la o oră pe săptămână, nici nu mai putea fi vorba despre recapitulare și fixare. În trecut, „pedagogii depășiți” constataseră că „repetiția este mama învățăturii” și că dacă studiai Antichitatea la 11-12 ani și o reluai cu alți ochi la 14-15 ani, aveai șansa să știi și pentru restul vieții, să ai nivelul de cultură generală adecvat, să cunoști.

Cu alte cuvinte, dacă auzeai despre constituțiile noastre, de la 1866 încoace, nu se putea să nu vezi că rădăcinile lor veneau de la Atena și de la Roma antică, că Polibius și alții definiseră bine regimurile politice, cu variantele lor pozitive (de exemplu, monarhia, democrația) și negative (de exemplu, tirania și anarhia). Dar asta era prea mult. Elevii nu mai trebuiau să gândească singuri, cu mintea lor, care se cuvenea să rămână „virgină”, „tabula rasa”.

Acum, „specialiștii” ministerului educației au ajuns la părerea că și aceste firave și selectate cunoștințe erau prea mult și au scos istoria și geografia – cele două cenușărese ale materiilor școlare – din „trunchiul comun” (cu posibilitatea puțin probabilă ca școala să poată repara vag această nedreptate). Fiindcă este vorba aici despre o mare nedreptate, dar și despre iresponsabilitate.

Eu știu bine că nu toate „materiile” propuse acum (și unele introduse în școală deja) au loc (că doar ziua și săptămâna nu sunt gumilastic, nu se pot dilata), dar de ce să ne legăm de istorie și de geografie mereu, de ce să le introducem în Patul lui Procust tocmai acum când putem circula în Europa și în lume, când putem vedea muzee și monumente, când putem admira cu ochii proprii piramidele și Via Apia?

Oare este așa de inutil sau primejdios ca elevii să recunoască un monument romanic ori unul bizantin, să se uite cu ochi avizat la un tablou al Renașterii, să știe cum a apărut și ce a vrut Martin Luther? Oare este periculos sau inutil ca elevii să mai învețe de împăratul Traian, de daco-romani, de slavi, de Basarab și de Ștefan cel Mare?

Cum am putut ajunge așa de troglodiți în acest secol al XXI-lea? În loc să ne străduim să avem profesori cât mai buni de istorie și geografie, să creăm conținuturi atractive, să folosim metode cât mai adecvate învățării, să facem din temele aride subiecte de vis, să stârnim curiozitatea copiilor și adolescenților, ne dăm de ceasul morții să tăiem și ce mai este din istorie și geografie

Se vede că este amenințată din nou și limba latină. Îmi amintesc cât ne-am chinuit acum câțiva ani – unii dintre noi, în frunte, pe atunci, cu Solomon Marcus – să salvăm limba latină. Ajunsesem să observ că pe prima pagină din Word, când deschizi computerul, aproape 80% din cuvintele de bază scrise acolo (format, copy, paste, times, roman, normal, file, replace, select, delete, editing, object, select, title, emphasis, paragraph, italic, case, insert, design, page, references, review, view, document și multe altele) sunt de origine latină sau din moștenirea greco-latină.

Noi am rămas singurul popor din vechea romanitate orientală, singura ortodoxie latină din lume, singurul popor neolatin care purtăm în numele de „român” amintirea Romei. Nu am reușit atunci decât să salvăm latina la clasa a VII-a, câte o oră pe săptămână, deși materia nu este adecvată la o vârstă așa de fragedă.

Gramatica limbii latine este ca geometria în matematică, adică te învață logica limbilor, pentru că multe limbi și-au făcut gramaticile lor după modelul latinei. Sigur că latina nu-ți oferă neapărat deprinderi practice, nu te învață ce să faci dacă intri într-o bancă, ne te învață cum să accesezi un cont, cum să eviți o sarcină nedorită, cum să mergi la medic periodic sau cum să mănânci sănătos, dar te învață infinit mai mult.

Sunt revoltat când aud că școala nu mai trebuie să-i învețe pe elevi teorie, ci practică. Ba școala trebuie să-i învețe pe elevi teorie, ca ei să aibă la maturitate cultura generală necesară. Practica vine ușor, la fața locului, când ești pus în situație.

Nu am de ce să învăț în școală să fiu antreprenor, deși e bine să știu ce înseamnă un antreprenor. Altminteri ne facem cu toții manageri și nu mai muncește nimeni. Teama de multe cunoștințe acumulate de elevi este iarăși ridicolă.

Se spunea odată că cine stăpânește cunoștințele necesare – cât mai multe – stăpânește lumea. Azi nu mai este de ajuns așa ceva. Azi lumea este stăpânită de cei care mânuiesc cunoștințele, care le transmit tendențios și care ne prostesc pe mulți, fiindcă am devenit doar instrumente. Cunoștințele sunt stocate în aparate speciale și ni se spune că este destul să știm să accesăm aceste aparate. Fals! Accesarea nu ne face deștepți și nici capabili de decizii bune.

Deștepți sunt aceia care au cunoștințele stocate în creierul lor, care, aflați în fața unei decizii, compară datele din mintea lor și știu să reacționeze „în cunoștință de cauză”, cum se zicea odată. Până să ia deciziile aparatele în locul nostru mai este și nici nu este bine să lăsăm aparatele să decidă totul. Omul inteligent, se spune, este cel care știe să se adapteze bine și repede la provocările vieții.

Inteligența presupune, prin urmare, memorie. Un om care-și pierde memoria este pierdut, bolnav iremediabil. Dar un popor? Nu înțeleg ce am avea noi de câștigat, ca români, dacă ne-am uita istoria, adică viața noastră din trecut, viața părinților, a bunicilor și străbunicilor. Cum și de ce să ne fie rușine de numele nostru și de istoria noastră? Academia Română a atras mereu atenția asupra acestor erori, prin memorii și prin propuneri, dar trendul a continuat. Am fost auziți, uneori la modul foarte politicos, dar nu ascultați.

De aceea cred că intelectualii lucizi trebuie să reacționeze în mod rațional și să explice aceste lucruri, să oprească noua ofensivă. Mai cred că cei mai mulți dintre cei care au inițiat aceste măsuri și care le aprobă nu știu exact ce fac, nu vor să distrugă ceva intenționat și nu-și dau seama de consecințe.

Firește, sunt și unii care au în minte scopuri malefice, care servesc cauze străine de interesele poporului român și care veghează mereu. Există și din aceia pentru care românii sunt ca un ghimpe aici, în centrul geografic al Europei și în partea de sud-est a Europei instituționale.

Topirea românilor într-o masă amorfă – care nici nu este definită încă, așa cum nu este încă acceptată juridic noțiunea de „cetățenie europeană” – nu este posibilă (deocamdată), fiindcă popoarele nu sunt produsul unor decizii luate de guverne și parlamente, ci s-au născut organic, de-a lungul timpului, prin acumulări succesive.

De aceea, ele nu pot fi distruse prin decrete, legi, hotărâri. Istoria există în scoală, ca să se învețe aceste lucruri, chiar dacă ele nu plac unora. Uniunea Europeană este deocamdată o punere împreună a statelor (națiunilor), dar ar trebui să fie un concert al națiunilor, un fel de „republică a patriilor”, cum s-a zis de la Renaștere încoace.

Pentru reușita proiectului, devine esențială cunoașterea popoarelor (națiunilor) componente, în diversitatea lor. Or, ca să-l cunosc și să-l respect pe „celălalt”, de lângă mine, trebuie să mă cunosc bine pe mine însumi. Nu există alteritate fără identitate.

De aceea, istoria, geografia, limba latină – ce să mai spun de limba română! – sunt benefice, nu strică nimic, nu tulbură mințile, nu mai nasc naționaliști, șovini, xenofobi, cum ar crede și predica unii. Haideți să ne adunăm mințile și să fim raționali!

Toate cele propuse ca discipline noi și care par că ne copleșesc sunt, de fapt, conținuturi sau unități de învățare. Ele pot și trebuie – cele mai multe, nu și cele aberante – introduse în materiile care sunt, care există.

Criza școlii nu vine din faptul că elevii nu fac educație sexuală (ca materie cu note), să zicem, ci din această uitare de sine, din măsurile îndreptate contra școlii sănătoase, din noile directive ale „corectitudinii politice”, ajunse la forme distructive pentru viitorul țării. Iar cei care se sperie de identitatea românească – câtă mai există ea – greșesc.

Felul nostru de a fi există și trebuie trimis mai departe, învățat prin educația din familie și din școală și făcut cunoscut și altora. Numai așa va putea exista Europa, prin români, prin polonezi, unguri, francezi, germani, lituanieni etc.

Prin digitalizare comunicăm ușor, prin limba engleză ne înțelegem cu toții, prin hamburgeri, șaorma și chebab ne bucurăm gastronomic, prin vestimentație ne confundăm unii cu alții, adică ne omogenizăm, dar nu dispărem. Istoria românilor, geografia României, limba și literatura română, folclorul autentic și chiar mititeii nu deranjează cu nimic ordinea lumii, dimpotrivă, ne învață să fim și să rămânem români, să cunoaștem și să respectăm alte popoare, pe care să le privim și primim frumos.

De aceea, istoria trebuie lăsată la toate clasele în trunchiul comun, cu câte două ore pe săptămână (în care intre și materiile noi, precum comunismul, dictaturile de extremă dreaptă, tragediile și discriminările etc.). Trebuie studiată prioritar istoria universală, după care, la final de ciclu, să se poată studia istoria românilor, cu numele ei corect.

Istoria trebuie păstrată și la examene și concursuri de admitere, pentru că nu este nicio rușine să știm cine suntem pe lumea asta. Doar așa ne respectăm pe noi și îi respectăm pe confrații noștri europeni, dobândind demnitate”.

 

Prof. univ. dr. Ioan – Aurel Pop

Sursa:  R3media

-Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, la Baia Mare--

Sâmbătă, 30 noiembrie, ne-a fost dat să ne bucurăm de o zi de sărbătoare, Sfântul Andrei, Apostolul românilor și ocrotitorul României, ce va rămâne mult timp în memoria noastră afectivă. Orașul nostru a avut un oaspete de seamă. Este vorba de Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care a ținut o prelegere în Catedrala Episcopală din Baia Mare. Prof. univ. dr. Ioan–Aurel Pop este un orator desăvârșit. Și de data aceasta s-a întrecut pe sine, îmbinând armonios istoria noastră cu istoria religiei și cu literatura. Conferința a debutat cu prezentarea Sfântului Andrei, dar și a poetului Publius Ovidiu Naso, exilat la malul Pontului Euxin. Cei doi au trăit cam în aceeași epocă istorică pe pământul românesc, primul propovăduind credința din om în om, al doilea cântând iubirea și dorul de Roma, pe care nu o va mai revedea niciodată. Se știe, alături de Horațiu și Virgiliu, Ovidiu este considerat un clasic al literaturii latine. Vrând-nevrând, poetul Ovidiu a învățat limba barbarilor, printre care a trăit, chiar scriind o carte de poezii în limba lor, din păcate pierdută. În continuarea conferinței, invitatul Primăriei Municipiului Baia Mare, al Consiliului Județean Maramureș și al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului ne-a făcut să trăim ardent momente din istoria Marii Uniri, Unire ce a fost înfăptuită cu jertfă, dar și cu diplomație de către oamenii de stat ai acelor timpuri. Atmosfera de sărbătoare spirituală a fost întregită de vocile inconfundabile ale coriștilor Coralei „ Armonia” și de glasul pur al tinerei liceene, Raluca Maria Chira. Alături de președintele Academiei a stat și cuvântat Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului. A fost prezent primarul municipiului, Ioan-Doru Dăncuș, personalități locale, oameni din cultura și presa maramureșeană și mulți, mulți băimăreni, veniți să îl asculte pe mult prețuitul președinte al Academiei. Am avut plăcerea să fie prezentă printre noi, alături de soțul său, distinsa doamnă profesoară, Amelia Pop. În încheiere, Prea Sfințitul Părinte Iustin i-a înmânat o înaltă distincție bisericească. Printre organizatori a fost și soțul meu, dr. ing. Nicolae Bud. Mulțumim familiei Amelia și Ioan-Aurel Pop! Mulțumim băimărenilor, prezenți fizic ori doar cu gândul, mulțumiri organizatorilor pentru momentul unic ce ne-a înnobilat sărbătoarea religioasă și sărbătoarea Marii Uniri!

Florica Bud

Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, la Chișinău: „Lumea de azi are o mare componentă antinațională și îi consideră pe cei care mai vorbesc despre patriotism sau despre națiune drept tarați iremediabil”

Miercuri, 28 august 2024, Congresul Național al Istoricilor Români a fost deschis la  Chișinău de acad. Ioan-Aurel Pop. Președintele Academiei Române prin susținerea prelegerii „O paralelă între două țări ale Țării: Transilvania și Basarabia”, în prezența reprezentanților autorităților statului din România și Republica Moldova, a cadrelor didactice din cele mai importante centre universitare românești, a cercetătorilor din institutele academice și specialiștilor din instituțiile de cultură, relatează AFnews.

 Domnul acad. Ioan Aurel Pop a spus, printre altele:

,,România e o țară de țări, Iorga a zis-o demult și înaintea lui au zis-o cronicarii frumos, ceea ce nu e nici bine, nici rău, ci ESTE, adică există, pur și simplu.

Fără să fie însă o situație singulară, în lume, Transilvania și Basarabia sunt două dintre țările-țări și sigur că sunt pentru mine ca două surori multă vreme înstrăinate de părinți, adică de casa lor firească și de frații lor, e drept că Transilvania și Basarabia s-au unit în 1918 prin voința locuitorilor lor cu țara mamă, dar numai Transilvania mai este astăzi parte a României. Și mai sunt unii care chiar și în privința asta cârtesc. Știu că vorbim astăzi în metafore simple cu frați și surori și cu mame ca în secolul trecut sau mai rău, ca în secolul al XIX lea, secolul romantismului istoriografic, cel puțin în prima parte. Știu că vorbind astfel îi voi scandaliza pe unii, mai ales dintre progresiști, neomarxiști,  woke, dintre anulatorii culturii, dintre inamicii istoriei, dintre deconstructiviști și câți alții.  Fiindcă lumea de azi are o mare componentă antinațională și îi consideră pe cei care mai vorbesc despre patriotism sau despre națiune drept tarați iremediabil. Iar pe cei care definesc câteodată cu oarecare căldură, fiindcă un istoric nu poate vorbi și fără căldură sufletească, cei care mai definesc cu oarecare căldură în națiunile, îi pun, cum se zicea o dată, la lada de gunoi a istoriei. Pentru mulți, a-ți iubi națiunea proprie înseamnă a urî alte națiuni, ceea ce este complet greșit fiindcă ei confundă dragostea de țară sau, să zicem, naționalismul lui Iorga cu xenofobia. Ei nu mai învață noțiuni și nu mai știu sinonimie, și, neștiind gramatică, n-au cum să mai vorbească corect nici românește și nici altă limbă. Vă spuneam că îmi asum riscul. Cât timp mai vorbim românește și mai credem în viitorul acestui popor, nimic nu e pierdut. Iar dacă credem în rostul poporului român, nu putem să nu vorbim și să scriem despre el, despre acest popor, decât cu sete de adevăr și cu oarecare căldură sufletească. Această atitudine consider că nu jignește pe nimeni, în primul rând nu jignește alte popoare care își au toate rosturile lor fiind cunoscute și respectate de noi toți.

Așa cum știți, aproape toate țările lumii sunt formate din provincii istorice iar România nu face excepție. Cine și-ar putea imagina Germania fără Bavaria și Saxonia sau Franța fără Auvergne sau Normandie  sau Italia fără Toscana și Lombardia? Nu se poate. România este formată din trei provincii istorice mari care sunt Țara Românească sau Valahia, Moldova și Transilvania împărțite, la rândul lor, de istorie, în alte provincii mai mici. De exemplu Moldova e formată din țara de Sus numită de la o vreme Bucovina, Basarabia și Moldova propriu-zisă, cam cât a rămas atunci când s-a făcut Unirea de la 1859.”

Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române critică aspru clasa politică

Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, critică aspru – și pe bună dreptate – clasa politică românească în legătură cu situația deplorabilă a românilor din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia:

„Nu ajunge să vrei să fii ministru ori parlamentar, nu ajunge să candidezi și nu ajunge nici măcar să fii ales ori numit! Abia după alegere sau numire vine greul, iar dacă greul este prea mare, retragerea pentru incapacitate ar fi singura soluție demnă”.

Mai mult: „Serbia, mai recent – Serbia aceasta redusă și umilită de Occident – pretinde că românii din Banatul sârbesc sunt un neam, iar românii din Valea Timocului alt neam, chemat în chip diferit (anume vlah). Este ca și cum ai zice că nemții sunt un popor, iar germanii altul sau, mai clar, ca și cum am zice, noi, românii, că sașii din Transilvania propriu-zisă sunt germani, dar șvabii din Banat nu sunt germani”.

                                                                                                            N.N.

Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: ”Forțe mai puternice decât ne putem închipui promovează ignoranța și violența, pentru crearea de marionete ușor de manipulat!”

Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române a vorbit despre importanța istoriei și a cunoașterii ei la Congresul Istoricilor Români din 2016. În cuvântarea sa, cărturarul a insistat asupra faptului că ignorarea cunoașterii trecutului este un act cu consecințe catastrofale.

„Noi numim printr-o convenție viața oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l-au trăit, viață intensă prezentă. Până la urmă, toată viața oamenilor devine trecut, orice am face noi și oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă și apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge și el prezent și apoi trecut, astfel încât, iremediabil și reversibil, dimensiunea cea mai lungă și mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viață, iar cunoașterea trecutului este cunoașterea vieții. Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viață, trecutul poate să fie frumos și sublim, urât și rușinos sau, pur și simplu, oarecare. A-l cunoaște este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă”, a spus Pop.

Ioan Aurel Pop afirmă că trendul contemporan este unul de ignorare a trecutului, iar acest lucru este cauzat de forțe care promovează ideea că memoria este inutilă.

„Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de viață a comunităților, mai ales a celor naționale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până globalizarea prost înțeleasă și de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranță, trivialitate, violență, toate cultivate de forțe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi de tinde înlocuirea din sistemul de educație primară și secundară a disciplinelor școlare consacrate și care și-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conținuturi (necesare, fără îndoială) botezate „discipline școlare” („educație pentru drepturile copilului”, „educație antreprenorială”, „educație sexuală”, „educație rutieră”, „educație juridică” etc.). Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaștere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător și finalizate prin medii școlare”, a susținut istoricul.

De asemenea, afirmă că rezultatul superficializării și politicilor care promovează ignoranța este apariția de mecanisme umane, de oameni lipsiți de cultură generală și de orizont, care alcătuiesc așa-numita generație facebook.

„Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS”, generația căutătorilor de pokemoni sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate… Elita clasică a acestei lumi pare abulică, amețită, adormită, fără nerv și fără voință. Aici nu este vorba despre conflictul dintre generații, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereții, ci de realism. Am fost avertizați demult că „somnul rațiunii naște monștri”. Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toții ca toate admirabilele descoperiri și invenții ale lumii contemporane să servească omului creativ și creator, omului cercetător și omului moral, nu omului-robot, distorsionat și manipulat”, a continuat profesorul universitar.

Acesta mai declară că oricine se poate pronunța despre trecut, dar singurii care pot cerceta în cunoștință de cauză sunt istoricii.

„Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaștere apreciată, respectată și prețuită și, în primul rând, studiată. De aceea, istoria trebuie să aibă, ca disciplină școlară, la toate clasele și profilurile, cel puțin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parțial) și să-l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artiști etc. – să fie liberi să se pronunțe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-și recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să studieze acel domeniu. Și nici dintre specialiști, un contemporaneist nu e bine să se pronunțe științific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze”, a conchis academicianul.

Autor: Andrei Nicolae

Sursa: Active News

Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: ”Un popor fără trecut, adică fără istorie (în sensul că își ignoră cu bună știinţă viaţa sa de altădată), ajunge să moară încet, dacă nu este deja un popor mort!”

SINTEZA: Gândindu-vă la istoria noastră, ce anume credeţi că putem prelua din ultima sută de ani pentru secolul următor românesc?!

Ioan-Aurel Pop: Istoria este, între altele, experienţa de viaţă a colectivităţii în care trăim și a omenirii în ansamblu. Prin urmare, este capital pentru viitor să preluăm pilde, realităţi, bunuri, idei etc. din această experienţă. Altminteri, riscăm să o luăm mereu de la capăt, ca Sisif. Primul exemplu de urmat ar fi coeziunea naţională de la finele Primului Război Mondial, atunci când mobilizarea energiilor românilor a fost plină de roade. Altă învăţătură ar fi profesionalismul desăvârșit al celor mai mulţi dintre guvernaţii de până la perioada comunistă. Ţara a fost condusă bine – în ciuda unor acerbe critici și a unor răsunătoare eșecuri – pentru că în frunte s-au aflat mari personalităţi, în care majoritatea poporului a avut încredere. Pentru demonstraţie, este suficient să luăm o listă de nume de oameni politici de atunci (Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu și mulţi alţii) – care au rămas cu toţii în istorie – și s-o comparăm cu o listă de-acum. Rezultatul este descurajator și chiar năucitor. Până și sub regimul comunist, într-o anumită perioadă, oamenii care au slujit poporul român ca lideri se chemau Tudor Vianu, Grigore Moisil, Iorgu Iordan, Corneliu Mănescu, George Macovescu, Mircea Maliţa etc.

Este vorba și în acest caz despre mari personalităţi care, cu toate compromisurile făcute ideologiei din epocă și partidului unic, știau ce fac în domeniile lor și se bucurau de notorietate câștigată prin muncă, prin rezultate în cercetare, în creaţia de vârf etc. Am mai putea prelua speranţa în binele ţării și chiar mai mult – încrederea în viitor. Oamenii aceia mari de la 1918 și de mai târziu nu urau sub niciun motiv ţara numită România, ci numai tarele ei, numai pe oamenii nepricepuţi și neperformanţi, numai instituţiile slabe și improvizate etc. Și încă ceva: niciun tânăr român nu pleca la studii în străinătate cu gândul preconceput să rămână cu orice preţ acolo, printre străini și niciun student român nu cerea sprijin de la statul rămân ca să-l părăsească apoi cu prima ocazie. Nu era nevoie de legi în acest sens, pentru că exista un bun-simţ al datoriei faţă de comunitate. Azi, acestea s-au cam pierdut și nu ar fi rău să cugetăm un pic asuprea conduitelor celor care au reușit atunci să pună pe o traiectorie bună, prooccidentală, România. Evident, în acest mic excurs, eu am simplificat și, poate, am îndulcit un pic lucrurile revolute, dar perspectiva timpului trecut de atunci ne arată clar că binele a prevalat asupra răului …

– Ce valoare credeţi că are trecutul pentru un popor și pentru o societate? Dar pentru individ în sine?

– Trecutul este pentru orice individ suma amintirilor sale, prin care conștientizează mereu viaţa sa de odinioară, viaţa scursă, cu toate câte au fost. Evident, sunt și oameni care vor să scape de amintiri, numai că dorinţa asta nu se împlinește și nici nu trebuie să se împlinească vreodată. Dacă li se întâmplă unora – foarte puţini – să-și piardă memoria, adică amintirile, atunci este grav, pentru că sunt declaraţi bolnavi și trebuie trataţi medical. Dacă nu se vindecă, atunci ei sunt excluși din societatea activă, eliminaţi, internaţi în clinici sau alte așezăminte speciale. Păstrând proporţiile și evitând vulgarizările, la fel este și cu popoarele. Un popor fără trecut, adică fără istorie (în sensul că își ignoră cu bună știinţă viaţa sa de altădată), ajunge să moară încet, dacă nu este deja un popor mort. Despre importanţa cunoașterii vieţii trecute au scris și au vorbit atâţia oameni importanţi de pe Terra, încât este de prisos orice comentariu. Totuși, îngăduiţi-mi să vă reamintesc câteva fraze ale unei Doamne a spiritului universal, anume Marguerite Yourcenar (1903-1987), prima femeie devenită membră a Academiei Franceze: „Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm seama că, în fapt, este vorba de dragostea de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubești viaţa, iubești trecutul, fiindcă acesta este prezentul așa cum a supravieţuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca și prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal ori pur și simplu oarecare” (Marguerite Yourcenar, Les yeux ouverts, Paris, 1980). Sunt judecăţi de valoare spuse cu atâta bun-simţ, încât nu mai necesită comentarii.

Trecutul este fundamental, fiindcă el este însăși viaţa noastră și a rudelor noastre, a comunităţii noastre (inclusiv a poporului, a naţiunii în cadrul căreia trăim). Asta nu înseamnă că trebuie să ne cantonăm în trecut ori să ne ocupăm cu toţii de trecut, dar trebuie să știm în fiecare clipă – înainte de a-l dispreţui sau repudia – că el a fost viitor și prezent pentru oamenii care au trăit înaintea noastră. Pe de altă parte, excluderea studiului trecutului din școlile primare, gimnaziale și liceale din România (inclusiv a istoriei știinţelor și disciplinelor de studiu din facultăţi) este o eroare impardonabilă, care dă deja rezultate: tinerii sunt tot mai puţin preocupaţi de cultură, nu mai deosebesc o biserică gotică de una bizantină, nu mai știu ce sunt piramidele Egiptului, nici ce sunt scripetele și planul înclinat și nici dacă Leonardo da Vinci a trăit la 1500 sau la 1800! Nu mai vorbesc aici de valorile românești, care sunt tot mai mult ignorate și dispreţuite. La o întrebare a mea recentă, într-un grup de tineri, nimeni nu a știut (nici nu a crezut că s-ar fi putut așa ceva!) că motorul cu reacţie a fost inventat de un român. Atenţie! Nu le-am cerut să știe numele acelui mare român, Henri Coandă!

– Identitatea unui popor bazată pe istorie este una bună sau rea?

– Nu este nici rea și nici bună, ci este una normală. Toate popoarele care au ajuns la un grad ridicat de coeziune și-au bazat identitatea și pe trecutul comun. Să luăm exemplul cel mai puţin elocvent și anume Statele Unite. Vă rog să urmăriţi cum se studiază istoria în SUA, cum sunt preamăriţi „Părinţii Patriei”, cum sunt valorificate muzeele care vorbesc despre independenţă, despre Războiul de Secesiune, cum se introduc în circuitele turistice casele memoriale etc. Am fost întrebat nu demult dacă Ștefan cel Mare știa că este român! Cum să nu fi știut, din moment ce el își numea Moldova sa „Ţara Românească”, iar Valahia de la sud de Carpaţi era (pentru el și pentru mulţi contemporani ai săi) „cealaltă Ţară Românească”? Lucrurile astea se știu demult, dar nu se mai studiază și atunci mulţi români cred că România s-a format la 1918 și că ceea ce numim conștiinţă de român (convingerea cuiva că este român) s-a format pe la 1800-1900, sub influenţa unei elite deștepte și naţionaliste (mulţi înţeleg azi prin naţionalism șovinism sau chiar xenofobie!), numai bună de hulit astăzi. Într-o (altminteri inspirată) reclamă recentă de la TV se vorbea despre cum s-a născut la 1918 o naţiune, cu referire la români și la România. Cine să mai știe că naţiunea modernă românească s-a format de-a lungul secolelor, prin acumulări succesive, mai vizibile de la Mihai Viteazul încoace și finalizate prin Secolul Luminilor (când s-au făcut zecile de memorii în numele naţiunii către împăraţi, când s-au afirmat reprezentanţii Școlii Ardelene, când s-a ridicat Horea în Ardeal ca „rege al Daciei” etc.)? Cine mai știe că la noi (ca și la nemţi, la unguri, la polonezi, la cehi, la slovaci, la lituanieni etc.) naţiunea nu se confundă cu statul? În consecinţă, identitatea oricărui popor se clădește și prin istorie, dar în mod cumpătat, cuminte, echilibrat și în cadru universal (popoarele nu trăiesc izolate, ci împreună).

– Cum ar trebui să ne raportăm noi la istorie? Istoria este doar despre războaie sau și despre societate, în ansamblul ei, despre economie, de exemplu?

– Istoria este despre tot ceea ce a fost odinioară, numai că nu putem cuprinde acest tot în niciun fel global și integral. A. D. Xenopol spunea corect că istoria – ca formă de cunoaștere – nu este o „știinţă de repetiţie”, ci o „știinţă de succesiune”. De exemplu, dacă nu cred în legea gravitaţiei universale din fizică (descoperită de Isaac Newton) repet experienţa de atâtea ori în laborator până mă conving. În istorie, acest lucru este imposibil, fiindcă eu nu mai pot să-l învii pe împăratul Traian și să-l întreb de ce a cucerit Dacia și nici pe Alfred Nobel ca să-mi spună dacă a avut remușcări că a inventat dinamita! Cunoașterea trecutului devine aproape obiectivă și aproape globală numai prin munca istoricilor în ansamblu (fiecare pe „felia” lui de timp și pe fâșia lui din Terra) și numai prin respectarea regulilor de selectare a „faptelor istorice”. Trecutul este așa de bogat (fiind viaţa însăși), încât istoricul trebuie să selecteze ceea ce-l poate ajuta să facă fresca reconstituirii vieţii trecute. Altminteri se pierde în detalii și reface „petice” de lume complet nerelevante sau chiar false. Ca orice formă de cunoaștere, și istoria are metodele ei de studiu, unele foarte complicate și care presupun o pregătire îndelungată, laborioasă, grea. Dar nimic bun și durabil nu se poate obţine pe lumea asta fără stăruinţă, fără efort, fără sudoare.

– Ce valoare are istoria noastră pentru viitorul României?

– Ar trebui să aibă valoarea pe care o are istoria pentru orice popor dinamic, de succes, pentru orice popor care se gândește la viitor. Din păcate, noi nu ne prea gândim ori ne gândim greșit la viitor. „Gândul” la viitor presupune existenţa unei responsabilităţi a elitelor, de toate felurile, faţă de ţară, faţă de copiii și nepoţii noștri. Cunoașterea istoriei nu ne poate ajuta să ghicim viitorul, dar ne poate ajuta să gestionăm mai bine prezentul și să pregătim viitorul. Or noi lăsăm de izbeliște viitorul, iar prezentul îl „cârpim” ca să nu crape așa cum crapă un cazan sub presiune. Se poate spune că trecutul are valoare mai mică pentru viitor decât prezentul, dar să nu uităm că prezentul se transformă iremediabil în trecut și că, pe nesimţite, și viitorul devine prezent și apoi trecut. Dacă nu dăm valoare trecutului – doar atâta câtă se cuvine – atunci nu dăm valoare vieţii care va să vină după noi, ceea ce este foarte grav.

– Ce valori ale moștenirii noastre culturale ne pot inspira pentru viitor?

– De exemplu, ce bine ar fi să ne gândim din când în când – mă refer aici mai ales la cei care ar trebui să servească naţiunea ca guvernanţi – cum a reușit România, la scurt timp după unirea cu ea a Dobrogei (1878), să construiască (prin inginerul de capacitate extraordinară Anghel Saligny) unul dintre cele mai spectaculoase, mai mari și mai trainice poduri din lume, anume podul de la Cernavodă (1895)? Ca valori culturale propriu-zise ne pot inspira oricând creaţiile literare românești, de la textele rotacizante până la Blaga, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, bisericile de piatră din Ţara Haţegului, bisericile de lemn din Maramureș, frescele mănăstirilor din Moldova, Biblia de la București, Hronicul lui Cantemir, peisajele lui Grigorescu, Balada lui Ciprian Porumbescu, Coloana Recunoștinţei fără Sfârșit a lui Brâncuși și câte altele! Avem atâtea creaţii culturale perene, încât nici nu le putem percepe și valoriza, ca indivizi, pe toate pe parcursul câte unei vieţi de om.

– Cum am putea să îi facem pe cei tineri să se aplece asupra trecutului și cum ar trebui să îl explicăm pentru ca ei să îi perceapă semnificaţia și să se raporteze la trecut ca la o referinţă?

– Secretul este simplu: educaţie bine așezată și dascăli foarte buni. La noi, educaţia (școala) este o veșnică cenușăreasă, iar învăţătorii și profesorii par să fie o povară prea grea pentru buget. Cine să se mai facă dascăl, din moment ce dascălii sunt ultimii dintre servitorii statului, cei mai umili și umiliţi, toleraţi nu ca să educe, ci ca să aibă grijă de copii, cât timp părinţii sunt ocupaţi cu joburile lor care le mănâncă toată ziua? Ca să avem profesori buni, ar trebui să-i facem – măcar pentru o vreme din viaţa lor – pe cei mai buni absolvenţi din toate domeniile profesori. Din profesori buni nu pot ieși decât absolvenţi bine instruiţi și bine educaţi. Dacă permitem ca cei mai slabi specialiști să se facă profesori, de unde să avem performanţă? Dar, la noi, în domeniul studiului istoriei, răul este mai adânc. Cei care chivernisesc educaţia de vreo trei decenii încoace au ajuns la concluzia eronată că, din moment ce unii istorici și disciplina numită „Istoria României” au contribuit la formarea „omului nou” sub Ceaușescu, aceasta ar trebui distrusă, eliminată, pedepsită! Vreau să le reamintesc acestor „lideri” că și anumiţi matematicieni, și anumiţi arhitecţi, și anumiţi literaţi, și anumiţi informaticieni etc. au lucrat atunci pentru regimul comunist și, totuși, nu pot și nu trebuie distruse matematica, arhitectura, limba română, informatica etc.! Pentru ca tinerii să se apropie de istoria ca viaţă, ca experienţă umană, ca mijloc de formare a culturii generale, trebuie ca istoria să se predea în școli și nu să fie eliminată sau expediată într-o oră pe săptămână. Apoi, cei care se fac profesori de istorie trebuie să aibă vocaţie de dascăli și de istorici și nu să vină la această specialitate doar ca să aibă o diplomă. „Educatorii” șefi actuali nu au însă sensibilitate pentru viaţa omenirii văzută în ansamblu și nici pentru pregătirea unui viitor bun. Impresia publicului larg, dezorientat și manipulat, este că o lozincă politică rămasă, din păcate, actuală este „După noi, potopul!” („Après nous, le déluge!”), rostită prima oară de Madame de Pompadour, amanta lui Ludovic al XV-lea, și apoi însușită de regele însuși. Nu-i vorbă, după un asemenea principiu de guvernare, s-a ajuns repede la Marea Revoluţie Franceză și tot regimul Ludovicilor („Vechiul Regim”) a fost șters din realitate de naţiune, de popor… Dar pe cine mai interesează la noi asemenea „detalii plictisitoare”, extrase dintre-un „trecut mort”?

– Ce șanse îi acordaţi tehnologiei pentru a ne ajuta să valorizăm trecutul?

– Dacă receptarea trecutului de către tineri mai poate fi salvată, atunci un mijloc de a face acest lucru este, fără îndoială, tehnologia prezentului și viitorului. Prin noile tehnologii, viaţa de demult devine intuitivă și aproape că se poate „reproduce”, „repeta”, „reînvia”. Un motiv al neatractivităţii istoriei pentru unii elevi este și închistarea anumitor profesori în metodele secolului al XIX-lea. Elevii și tinerii de azi au o altă mentalitate, pentru că sunt formaţi în faţa tabletei și a telefonului mobil performant.

– Credeţi că ar trebui rescrisă istoria noastră pentru a putea gândi viitorul?

– Istoria se rescrie mereu, din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă apar mereu mărturii noi, care schimbă periodic perspectivele de abordare. Pe de altă parte, fiecare generaţie are propria sensibilitate despre trecut, în funcţie și prezentul trăit, de educaţie, de mode, de „comanda socială”, de ideologii, de interesele de grup etc. În epoca războaielor mondiale s-a scris mult despre conflictele armate, în epoca dictaturilor despre „binefacerile” regimurilor de mână forte din trecut, sub comunism, care fetișiza economia, s-a cultivat mult istoria economică, la apogeul globalizării s-a scris mult despre „alteritate”, apoi despre marginali etc. În epocile de avânt s-a vorbit prioritar despre gloria trecutului, pe când în perioadele de criză s-a preferat reconstituirea calamităţilor, a foametei, a cataclismelor sau a nimicniciei unor popoare. La noi, după 1989, ca reacţie la glorificarea trecutului românesc sub Ceaușescu, s-a trecut la denigrarea fără limite a tot ceea ce a fost. Din „popor genial”, românii au ajuns „gregari”, fără personalitate, lași, xenofobi, antisemiţi etc. Aceste extreme, generalizări și excese nu fac decât să îndepărteze reconstituirile de adevăr (de adevărul omenește posibil) și să erodeze încrederea publicului în cunoașterea și în experienţa istorică. Istoria noastră nu trebuie regândită în funcţie de viitor, ci în funcţie de onestitate, de corectitudine, de profesionalism. Dacă se va întâmpla așa, atunci și tinerii de azi au premise să construiască un viitor bun, realist, robust.

– Cât de mult contează să cunoști trecutul în domeniul dvs. de activitate ?

– Pentru mine, cunoașterea trecutului (a „feliei” mele de trecut) este o obligaţie profesională, deși iniţial a fost numai o pasiune. Astfel, trecutul este pentru mine capital, dar nu ca trecut, ci ca prezent al oamenilor care au trăit odinioară. Un profesionist nu poate cunoaște trecutul dacă se apropie de acesta cu toate ideile și prejudecăţile vremii sale. De exemplu, eu, când mă apropii de vremea lui Filip al IV-lea cel Frumos al Franţei sau a lui Basarab I al Ţării Românești, trebuie să las deoparte ideile de libertate, egalitate, democraţie, frăţie, constituţionalism etc. și să mă împărtășesc din valori precum ierarhie, supunere, credinţă, privilegiu etc. Dacă voi judeca Evul Mediu după criteriile vieţii de la 1800, atunci nu voi înţelege nimic …

– Dincolo de evoluţia societăţii în general, cum anume credeţi că s-a schimbat  domeniul dvs. de activitate în ultimul secol?

– Deși istoria – ca disciplină de studiu și domeniu de cercetare – pare conservatoare (și este, într-un anume sens), dinamica ei a fost, mai ales în ultimul secol, foarte accentuată. Specialiștii nu mai pot „ancheta” trecutul „după ureche”, cu aproximaţia de acum câteva secole. Azi, după afirmarea interdisciplinarităţii, calupuri mari din trecut se studiază în echipe mixte, cu fizicieni, chimiști, biologi, geneticieni, informaticieni etc. Cu toate acestea, anumite constante rămân: de exemplu, istoria medievală presupune în continuare o erudiţie desăvârșită din partea istoricului, erudiţie bazată pe filologia clasică și modernă și pe știinţele auxiliare (paleografie, diplomatică, epigrafie, heraldică, genealogie, sigilografie, numismatică, cronologie etc.). Datorită specificului disciplinei, în ciuda acestei superspecializări a profesioniștilor, înflorește și amatorismul cel mai vulgar, înclinat spre „semne” și „simboluri” dacice, spre „centre energetice” mondiale în Carpaţi, spre tuneluri care duc spre secretele universului etc. Istoria este însă un domeniu de cercetare care nu se poate face fără pregătire de specialitate, organizată în universităţi, la zi și nu la fără frecvenţă, cu profesori și aparate deopotrivă, cu examene severe și cu eforturi extraordinare.

– Ce dinamică credeţi că va avea domeniul dvs. de activitate pentru următorul secol?

– Îmi este greu să știu sigur! Din experienţă însă, vă pot spune că interesul pentru trecut este general uman, dincolo de spaţiu și de timp. În consecinţă, istoria se va studia și în secolul următor, poate cu alte metode. Dar publicul va cere „istorii” mereu, pentru că trecutul este și o posibilitate de evadare din cotidian. Evident, istoria nu trebuie scrisă numai după gustul publicului, ci după exigentele „meseriei de istoric”. În acest sens, istoricii profesioniști au și sarcina de a potoli și corecta excesele amatorilor, ale fantaștilor, ale celor cu imaginaţie debordantă. Aceștia trebuie îndrumaţi spre literatură, spre arte în general, unde imaginaţia poate să „zburde” în voie …

– Dacă ar fi să vă gândiţi la domeniul dvs. de activitate așa cum este el în prezent, puteţi să ne indicaţi trei persoane care credeţi că, peste 100 de ani, ar trebui evocate/consemnate în manualele de istorie?

– Evident, chiar și mai multe! Dintre cei în viaţă, dacă este să fie doar trei, i-aș consemna pe Dan Berindei, pe Răzvan Theodorescu și pe Alexandru Zub, patriarhii studiilor de istorie românească.

– Care credeţi că este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în România ultimului secol?

– După Marea Unire, care este evenimentul magistral al istoriei noastre moderne, cred că cel mai bun lucru este integrarea României în UE și în NATO, deși aceste structuri de securitate nu se află tocmai la apogeul lor. Integrarea aceasta ne scapă momentan de spectrul Răsăritului, de ameninţarea înghiţirii noastre de către structurile totalitare. Singurele provincii românești care nu pot să facă parte azi din România sunt încă sub călcâiul cuceritorului venit din Răsărit, pe tancurile sovietice. Cel mai potrivit model de civilizaţie pentru români este acela care ne-a venit odată cu numele nostru de romani, cu originea noastră de la Roma Eternă și cu limba noastră neolatină. Deocamdată, modelul de civilizaţie de succes din lume este cel occidental, concurenţial, bazat pe competiţie și născut pe temeliile clasicismului greco-latin și ale creștinismului. Acestea trebuie să fie și coordonatele noastre de viaţă, dacă vrem să fim băgaţi în seamă, să vieţuim (nu să supravieţuim) și să existăm cu demnitate. Experienţa comunistă de peste patru decenii nu trebuie neglijată, fiindcă face parte din istoria noastră, dar ea ne-a abătut de la sincronizarea noastră cu civilizaţia occidentală, ne-a orientat pe o cale nefirească, ne-a îndepărtat de esenţa noastră. Din păcate, lumea Occidentului nu este una ideală și pare că se îndreaptă spre o criză, dacă nu spre amurg. Faptul este însă implacabil și nu-l putem schimba noi. Arnold Toynbee – unul dintre cei mai mari istorici ai lumii – are o teorie ciclică asupra civilizaţiilor, evidenţiind nașterea, dezvoltarea, apogeul și decăderea lor. Dincolo de asta însă, într-un viitor previzibil, existenţa și, eventual, succesul României nu sunt garantate de niciun alt traiect de civilizaţie în afara civilizaţiei europene occidentale. Firește, asta se poate întâmpla cu o condiţie: să dorim și noi, românii, acest lucru și să ne integrăm în ritmurile efortului de muncă și de performanţă ale acestui model.

Sursa: Revista Sinteza

Cunoașterea trecutului național-aerul necesar pentru un prezent integru și un viitor sănătos

Interviu acordat de istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, corespondentului Romanian Global News la Ottawa

 Istoria este izvorul menit să ne ajute să ne știm rostul în lume, să nu ne risipim în iureșul acesta globalizant. După aproape 30 de ani de negare și strivire a trecutului național, într-o lume românească în care zeflemeaua și biciui rea prezentului, dar și a memoriei strămoșilor, este luată drept act plin de mare grozăvie (« cool »), cred că mulți am tânjit ca în spațiul public să apară specialiștii veritabili, care să ne poată ajuta să ne recuperăm demnitatea ca neam și ca indivizi.

Ioan Aurel Pop este acel istoric, cercetător și cadru universitar care te ține în chingile bunului simt, ale bunei cumpăniri, ale studiului serios, fără sclipici, ci doar cu lumina venită din colb de cronici, pentru ca întrebările, frământările și nevoia de cunoaștere și de limpezire să-și găsească o potrivită rezolvare.

Domnul Ioan Aurel Pop este președintele Academiei Române (iată ce lucruri bune se întâmplă și în...România!) și, în primul rând, domnul profesor! Acel dascăl venit (parcă) de demult, din ceea ce a însemnat școala din Ardeal, cu blândețe și cu bună rânduială, cu bucuria studiului făcut temeinic, cu acribie și cu inima și mintea gata să răspundă oricărui învățăcel, fie mare, fie mic, celebru sau mai puțin cunoscut. De fapt, astfel de îndrumători ne trebuie, care să ne ajute să ne reconstituim specificul nostru, verticalitatea și stima de sine, în acest mileniu al vârtejurilor, frondelor și al buimăcelilor de tot felul.

Pe vremuri, li se spunea "apostolii neamului", pe bună dreptate!

Domnule profesor, încep acest interviu după ce a trecut sărbătorirea celor 100 de ani de la Marea Unire. Cum apreciați acești o sută de ani? Unii s-au grăbit, încă de acum un an, să arunce cu deznădejde și noroi în tot ceea ce s-a realizat sau nu.

Romanii spuneau că aurea mediocritas, ceea ce înseamnă nu că „mediocritatea este de aur" (cum le-ar plăcea unora să traducă), ci înseamnă „calea de mijloc este de aur". Din păcate, oamenii găsesc greu un echilibru, absolut necesar în viață, iar noi, românii, parcă îl găsim și mai greu. Suta de ani trecuți de la Marea Unire nu a fost nici bună și nici rea, ci a fost cu de toate, ca viața. Din perspectivă istorică însă, crearea „casei" comune a (aproape) tuturor românilor – mă refer la statul național unitar – a creat premisele unei dezvoltări a țării care nu poate fi negată și care s-a înregistrat în ultimul secol. Dacă nu erau lungile decenii de comunism, adică de izolare de lumea civilizată, poate că am fi putut vorbi despre o sută de ani de prosperitate, dar așa e nevoie să fim circumspecți. A cădea, însă, în extrema cealaltă, adică a bagateliza totul, este nu doar lipsit de realism, dar este chiar primejdios, mincinos și rușinos. Românii nu au avut o istorie imaculată și plină de glorie (cum se spunea în partea finală a „domniei" lui Ceaușescu), dar nici una nedemnă și sordidă (cum scriu anumiți eseiști astăzi). Unirea cea Mare nu a fost un fapt perfect, făcut și conștientizat de către absolut toți românii, dar a fost – cum ar fi spus Kogălniceanu – actul energic al națiunii române, a fost proba de maturitate a poporului român. Anul 2018 a fost un an solemn, anul Centenarului și s-ar fi cuvenit să ne abținem de la excentricități, de la blamări gratuite, de la ponegriri urâte ... Evident că România Întregită s-a făurit greu și neașteptat în toată rotunjimea sublimă a țării de atunci, în condițiile favorizante ale finalului războiului, ale victoriei Antantei, ale defecțiunii Rusiei, ale prăbușirii celorlaltor imperii anacronice, ale slăbiciunii unor vecini, dar protagonistul întregii acțiuni a fost poporul român. Unirea românilor s-a făcut pentru români, așa cum unirea polonezilor s-a făcut pentru polonezi, a germanilor pentru germani, a italienilor pentru italieni etc. Toate aceste uniri nu s-au făcut însă deliberat contra altor popoare, deși anumite popoare s-au simțit lezate în ceea ce numeau drepturile lor istorice.

Tot la capitolul bilanț, unii nu se sfiesc să spună că suntem mai dezbinați ca niciodată. Credeți că au dreptate? Dacă da, ce ne-ar putea revigora ca națiune, ce ne-ar putea aduna laolaltă sentimental, intelectual, politic chiar sau, altfel spus, în cuget și simțiri?

Nu cred că suntem mai dezbinați ca niciodată, fiindcă românii au trăit perioade istorice când se aflau unii sub turci, alții sub unguri, alții sub austrieci, alții sub ruși etc., când nimic nu părea coordonat și îndreptat spre unitatea politică și când speranțele de unitate ale unora păreau complet risipite. Dar ne-am revenit de fiecare dată până acum, mai ales când a ajuns cuțitul la os. De dezbinați, suntem însă acum dezbinați, pentru că ne lipsește acea coeziune de grup, de corp etnic-politic. Cauza principală a lipsei de coeziune este conducerea defectuoasă, clasa politică actuală în care românii nu mai au încredere. Încrederea poporului, de oriunde și de oricând, în elita sa conducătoare s-a bazat pe prestigiul acestei elite, iar prestigiul elitei se câștigă greu, prin profesionalism, prin realizări remarcabile, prin validări în domeniul propriu de activitate. Toți conducătorii buni din lume – cu excepția monarhilor – au fost mari personalități, cu realizări remarcabile în viața lor profesională, colectivele pe care le-au format și slujit. În Epoca Modernă, marii lideri s-au considerat servitori ai națiunii care i-a ales, adică le-a delegat o parte din puterea ei. În filosofia politică a democrației, puterea aparține poporului sau națiunii, care, prin alegeri, acceptă să transfere o mare parte din această putere, pe timp limitat, unor aleși săi, cei mai buni dintre cei buni. Dacă o verigă din acest lanț slăbește și se strică, întreg mecanismul se gripează. Oamenii sunt ființe imperfecte, dar trebuie să tindă spre performanță. Un om politic nu are putere în sine, ci are putere prin delegație. Prin urmare, el nu este un privilegiat, ci un slujitor al celor care l-au delegat. Dacă el ajunge să creadă că are putere discreționară, că nu mai dă socoteală, că nu are nevoie de pregătire solidă, de specializare temeinică într-un domeniu, că se naște om politic, că meseria sa este politica, atunci sistemul se autodistruge. Ca să ne revenim, avem datoria să refacem mecanismul, să-l schimbăm înspre bine, să-l readucem la starea de funcționare. O națiune este un organism colectiv care are nevoie de sănătate fizică și mintală. Premisele unei bune funcționări ale națiunii române sunt multe, dar dintre ele nu pot lipsi educația și sistemul medical. Or noi am pus pe butuci educația, școala în ansamblu, încrederea în nevoia unei instruiri temeinice. Și ne mișcăm într-un cerc vicios: avem politicieni slabi pentru că ei nu au trecut – în mare parte – prin școli bune, iar școlile nu sunt bune pentru că dascălii nu mai au menirea educării; astfel, din mâinile lor nu mai ies absolvenți dăruiți slujirii comunității, ci mulți ariviști, care ajung lideri politici etc. Lăsăm aici la o parte „scurgerea de creiere", care este o altă chestiune, legată însă tot de defectarea sistemului. Statul român trebuie să redevină „casa" primitoare și ocrotitoare pentru toți cetățenii lui și, ca să se întâmple acest lucru, educația din familie și din școală se cuvine reașezată pe baze solide, realiste, dătătoare de speranță și de încredere. Românii se îndepărtează de școală și, odată cu aceasta, se îndepărtează de esența lor umană, de calitatea lor de ființe civilizate și educate, de cultură și, evident, de forma de comunitate etnică datorită căreia ei există ca grup și care se cheamă națiunea română.

Cu toții am remarcat că a fost declanșat un adevărat război asupra trecutului nostru, dus chiar de către istorici cu patalama la mână. S-a început cu așa-zisa de-mitizare, care nu s-a legat (prea mult) de minciunile regimului comunist, așa cum ne-am așteptat mulți, ci am constatat, cu stupoare, că cei luați în vizor au fost cei din generația interbelică, pașoptiștii, că Mihai Viteazul nu merită respect, și nici Ștefan cel Mare sau alți domnitori. Deci, sub acest cuvânt « revoluționar », adevărata țintă au fost toți domnitorii și conducătorii, personajele istorice și culturale care însemnau ceva pentru noi.

În procesul de destructurare a societății în general și al celei românești în special, trecutul ocupă un loc special, pe de o parte pentru că trecutul reprezintă viața omenirii de până la noi și, pe de altă parte, pentru că trecutul colectiv definește identitatea de grup. Cu alte cuvinte, și națiunile – ca mai toate comunitățile sau solidaritățile perene – se aglutinează și se mențin unite inclusiv prin moștenirea trecutului. Mișcarea despre care vorbiți ar fi putut foarte bine să „asaneze" istoriografia din perioada comunistă, adică s-o purifice, să-i îndepărteze paraziții ideologici și să valorifice pentru prezent și viitor ceea ce este decent și corect (în limitele mărginirii omenești). În lungile decenii de comunism, România a cunoscut și în istoriografie două poziții extreme: una de stânga (stângistă vulgară), în perioada proletcultistă, când eram obligați să fim internaționaliști, prosovietici și antiromâni și alta de dreapta (o dreaptă în cadrul stângii!), spre finele regimului (comunismul naționalist), când eram conduși de „geniul Carpaților", când românii erau plasați în elita mondială și când aproape orice carte de istorie trebuia să înceapă cu un citat din „tovarășul". Dar, în afara acestor extreme, există o producție istoriografică absolut onorabilă, chiar redutabilă, cu numeroase lucrări valabile și astăzi. Însă „războiul" (cum îl numiți) contra reflectării trecutului nostru sub comunism nu s-a oprit deloc la acest gen de demitizare, ci a șters aproape tot efortul istoriografic al românilor din toate epocile. Nu are rost sa vă spun eu ce mari istorici au cercetat trecutul și au scris admirabil despre trecut în anii comunismului, de la Andrei Oțetea până la David Prodan și de la Mihail Berza și Gheorghe Platon până la Camil Mureșanu, Pompiliu Teodor sau Șerban Papacostea. Cum să vin eu acum și să le neg ori să le pun sub semnul întrebării opera? „Deconstructivismul" istoriografic, veștejește aproape toate scrierile noastre istorice, de la cronicari până la Nicolae Bălcescu și de la Petru Maior până la Nicolae Iorga și Petre P. Panaitescu. Ideea inoculată prin această acțiune distructivă este că doar istoriografia română este înțesată de mituri naționaliste, ceea ce este fals din cel puțin două perspective: 1) toate istoriografiile operează cu simboluri, clișee și mituri; 2) ideea națională nu este un mit, ci o realitate general valabilă și aplicabilă tuturor popoarelor moderne. Prin urmare, folosirea istoriei ca armă în lupta politică națională, de eliberare de sub dominația unor imperii/ regate străine, de egalitate cu alte popoare, de formare a statelor naționale s-a întâmplat peste tot în Europa și nicio națiune nu și-a negat propriile creații istoriografice. Mișcarea este însă mai amplă și, cum spuneam, tinde la destructurarea ordinii actuale, fără să aibă o ordine mai bună de pus în loc.

Cum ne-am putea reveni din acest coșmar, cum ne-am putea recăpăta respectul de sine, noi ca popor?

Este simplu și foarte complicat în același timp. În afara ridicării educației la statutul care i se cuvine în societatea românească, este nevoie de reconstrucția elitei românești. Un popor fără elită sau cu elită improvizată este în pericol de dizolvare, de risipire în patru vânturi, de severă decădere. O elită autentică nu se desprinde niciodată de comunitate, nu disprețuiește comunitatea, ci încearcă s-o ducă spre direcții bune, dacă tinde să rătăcească. În plus, o elită responsabilă impune respect și demnitate. Ca să ne respectăm elita, ea trebuie să fie respectabilă, adică să impună prin prestanță. De aici va decurge și respectul de sine al românilor. Este foarte bine că ne autocriticăm, că ne scoatem la lumină erorile, defectele, neputințele, dar nu avem dreptul să rămânem la acest stadiu. Noi, de regulă, ne lamentăm și ne cufundăm în lamentare, care generează descurajare și pasivism. Salvarea ar putea veni din măsurile de remediere, care să ne conducă la construcție, la acțiune, la efort, la muncă. Activitatea bine făcută și îndreptată către un scop nobil, general acceptat și benefic pentru comunitate, generează încredere și speranță, iar acestea două la un loc devin componente ale respectului de sine.

Până la urmă, a-ți iubi națiunea este un gest normal, de apreciat sau o tentație și o rușine de care să fugi?

Iubirea propriei națiuni este unul dintre cele mai normale sentimente ale omului ca ființă socială. Toți oamenii din lume trăiesc în comunități de multe feluri (familie, localitate, regiune, țară, grupul profesional-ocupațional etc.) și acest mod de viață generează sentimente și atitudini de solidaritate. Națiunile au fost demonizate de universaliști, de globaliști, de mondialiști, dar și de regionaliști, pe motiv că în numele lor s-au produs conflicte sângeroase. Dar conflicte s-au produs și în numele dragostei, al familiei, al democrației, al libertății, al cosmopolitismului, al unor regiuni și chiar al păcii și nimănui nu i-a trecut prin minte să condamne dragostea, familia, democrația, libertatea etc. Sentimentul național nu are în sine nimic reprobabil, dacă nu este însoțit de ură față de alte națiuni și dacă nu generează tendința de distrugere a altor națiuni (dacă nu degenerează în xenofobie și șovinism).

Unor istorici cu certificate li s-au alăturat și unii amatori care, exaltând perioada dacică, au ignorat sau diminuat aportul roman, producând, în final, o teamă, o neîncredere continuă („toți mint, tot trecutul nostru e o minciună"), dar și un apetit pentru negarea valorilor românești consacrate și un apetit pentru senzaționalism și pseudo-știință. (Unii « specialiști » au produs studii pe bază de ADN, din care a reieșit că cei din Transilvania ar fi foarte diferiți decât cei din Moldova și Muntenia, dar chiar mai nemți decât austriecii, conform graficelor prezentate). Care este antidotul pentru ca publicul larg să nu (mai) cadă în aceste mreje?

Antidotul despre care vorbiți este cunoscut: cultura profesională și generală foarte solide. Ca să nu ne lăsăm amăgiți, trebuie să avem discernământ, iar acesta nu se formează de la sine, ci după lungi și serioase eforturi. Ideea că „istoricii mint" nu este nouă, dar a fost mult augmentată în anii din urmă, foarte propice scenariilor, fantasmagoriilor, iluziilor etc. Istoricii onești nu mint și nu au mințit niciodată cu bună știință. Ca să nu „minți" e nevoie de cunoștințe și deprinderi foarte anevoioase, de cunoașterea științelor auxiliare, a limbilor clasice, moderne, de studiul experimentat al izvoarelor. Istoria nu se poate scrie fără surse, iar studiul surselor nu-l poate face oricine, fiindcă este vorba de oameni de meserie. Așa cum un istoric nu poate opera în locul medicului, nici medicul – oricât de pasionat ar fi – nu poate deveni istoric autentic peste noapte! Iar așa-zisele studii pe bază de ADN nu sunt încă relevante pentru istorie, pe de o parte, iar pe de alta, unele dintre ele frizează rasismul și nu au bază științifică verificată.

Cum considerați că ar trebui să fie raportul/legătura dintre istoricii profesioniști și pasionații de istorie?

Legătura ar trebui să fie amiabilă, să se bazeze pe dialog și nu pe înlocuirea unora de către ceilalți. Fiecare are rostul său. Trecutul ca anchetă și cercetare nu poate să fie descifrat decât de specialiști, pentru că numai ei stăpânesc metodele necesare. Ceea ce fac amatorii, de regulă, nu este reconstituirea trecutului, ci crearea unei imagini despre trecut din cărțile citite. Or cărțile nu sunt izvoare (surse), ci reflectări. Cu alte cuvinte, amatorii reflectă din nou ceea ce au reflectat alții ... Pot trăi sub soare și profesioniștii și amatorii, cu o condiție simplă: să-și asume fiecare rolul potrivit și să-și recunoască acest rol (adică să nu pretindă amatorul că este profesionist și nici profesionistul să afirme că scrie exegeze istorice, când el elaborează de fapt eseuri).

Dar, poate, unii se vor întreba la ce ne-ar folosi trecutul? În viitor, oare, nu trebuie să ne integrăm mai mult într-o lume pestriță, fără granițe, fără culori prea bine conturate? Cum vedeți rolul cunoașterii propriului trecut, ca soluție viabilă pentru un viitor onorabil?

Viitorul nu poate exista fără prezent și trecut și nu are niciun rost fără prezent și trecut. Trecutul este experiența de viață a omenirii; fără experiență nu se poate construi nimic durabil. Iar oamenii tind spre viitor sigur și durabil. A ne dezice, ca popor, de trecut este ca și cum un individ, odată ajuns la 20 de ani, și-ar repudia copilăria și adolescența, le-ar uita complet. Or, fără „amintirile din copilărie" ne-am transforma în ființe patibulare, în ne-oameni. Trecutul – pur și simplu – ne ajută să ajungem cu bine la viitor. În consecință, renunțarea la trecut ca să ne putem face (chipurile) viitorul este o gugumănie. Trecutul nu ne împiedică să construim lumi viitoare – oricum ar fi acestea – ci ne îndreaptă implacabil spre viitor, în funcție de experiența pe care o avem. Cunoașterea trecutului nu poate să orienteze o comunitate pe căi greșite, pentru că îi furnizează posibile soluții viabile.

Aruncarea cu pietre, de aproae 30 de ani, în toată moștenirea noastră, a dus la o fragilizare accentuată a identității naționale, încât mulți sunt jenați că sunt români. Vor să fie altceva decât români : de la europeni, la îmbrățișarea cu patimă a apartenenței locale/regionale (« sunt ardelean », « sunt bănățean », « sunt bucovinean » și așa mai departe.) Și, totuși, ce rol va mai juca naționalul?

Națiunile – în sensul de comunități organice – nu depind de voința indivizilor, chiar dacă aceștia sunt oameni politici, adică lideri dăruiți cu putere. Națiunile nu s-au creat prin voințe individuale, prin decrete sau hotărâri de guverne sau prin decizii ale unor organisme internaționale și nici nu pot să dispară la comandă prin asemenea acte. Statele au apărut și s-au risipit prin decizii, numai că statele nu sunt totuna cu națiunile. Statul român modern s-a creat în perioada 1848-1918, dar națiunea română modernă este o realitate mai veche, născută organic, „prin lucrarea poporului român asupra lui însuși", cum ar fi spus Bălcescu. „Jena" de a fi români este de dată recentă și nu are legătură cu realitatea numită națiune română, ci cu unele evoluții contemporane păcătoase, care se pot remedia. Identitățile regionale nu se pot contrapune identității naționale, pentru că ele compun identitatea numită națiune. A spune că dacă ești bănățean nu ești român este la fel de absurd ca și ideea că a fi bavarez te împiedică să fii german! Naționalul mai are încă un rol foarte important în prezent și în viitor, iar faptul este elocvent dacă urmărim ultimele evoluții din cadrul Uniunii Europene.