Eminescu și spiritul României Mari

Cu 169 de ani în urmă, pe 15 ianuarie, a venit în lumea românească Mihai Eminescu. Jucându-mă cu timpul, mi-am dat seama că poetul și ziaristul Eminescu ar fi putut fi contemporan cu Mărita Unire din 1918. Dacă, ajungând la Blaj, a exclamat: „Te salut Mică Romă”, nu știu ce ar fi spus în fața acestui mare eveniment pentru care a avut o viziune profetică. Eminescu a intuit că renașterea conștiinței identității neamului românesc, într-o lume dominată de mari imperii, trebuie să se reazeme pe istorie. Altfel, vremurile ne sunt potrivnice. Ne putem clătina. El a reînviat Dacia. Vorbea și despre „limba veche, urmașa celei dacice”.

A străbătut pe jos vatra neamului, din Cernăuți, pentru a ajunge în Blajul corifeilor Școlii Ardelene, a trecut prin Sibiu, pentru a ajunge în București. Avea 17 ani și visa la Dacia Felix. La Viena, a dobândit o dimensiune profundă a neamului din care făcea parte, când a întâlnit tineri din toată vatra limbii române. A contribuit la unirea celor două societăți studențești. În 1871, acestea s-au contopit sub numele „România Jună”, care cuprindea toți studenții din Viena și care avea deviza: „Uniți în cuget și simțiri”. La 21 de ani, se afla printre organizatorii activi ai serbării de la Putna, de Ziua Sfintei Maria. A fost o glorificare a trecutului, o reînviere a spiritului vechii Dacii. Mănăstirea Putna a devenit altarul conștiinței naționale. Acolo, tânărul Ciprian Porumbescu a cântat la vioară despre Dacia întreagă. Eminescu era convins că spiritul dacic ne-a traversat istoria. În poeme răsunătoare, a redat măreția Daciei, dar a deplâns soarta dacilor învinși de legiunile imperiale.

Ne-a lăsat cuvinte de încurajare: „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii, Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost și nu va fi o rușine niciodată”. Știm mai puține fapte despre implicarea directă a lui Eminescu în Societatea „Carpații” (1882), care și-a propus să sprijine românii din imperiul Austro-Ungar. Autori cu reputație în descifrarea operei și a biografiei lui Eminescu (Thedor Codreanu, N. Georgescu) au constatat că Societatea „Carpații” tindea să se transforme într-o mișcare de anvergură, care milita pentru unirea Ardealului cu Țara.

Serviciile secrete vieneze au informat autoritățile imperiale că membrii societății amintite sunt un pericol pentru cancelaria aulică. Astfel, s-a trecut la supravegherea lor, infiltrând agenți chiar în redacția ziarului „Timpul”, unde Eminescu era redactor principal. Așa, el a fost considerat un pericol pentru ordinea imperială. Pare subiectul unui roman de acțiune, dar cercetători, cu rigoarea documentului, au argumentat acea situație. Prea ne-a fost imprimată o istorie oficială a lui Eminescu, care s-a impus ca un șablon convenabil multora.

În 28 iunie 1883, Regatul României trebuia să încheie un tratat umilitor cu Austro-Ungaria, prin care se angaja să renunțe la revendicarea Ardealului. Atunci, Bucureștiul era dominat cultural de mulți ardeleni, care ridicau puternic vocea. Conservatorul P.P. Carp i-a transmis de la Viena, lui Titu Maiorescu, un mesaj imperativ: „Mai potoliți-l pe Eminescu!” Istoricii scriu că, în acele împrejurări, Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu Regatul României timp de 48 de ore. Cancelarul Bismarck îi scrie regelui Carol în termeni ultimativi. În aceste condiții, guvernul liberal a cedat. Eminescu era un om puternic, de o mare luciditate, bine ancorat în realitatea socială și mai ales politică a vremii, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal și pentru unitate națională, un ziarist de excepție, un vizionar, un reformator.

A fost ținta unor măsuri pentru a-l scoate din spațiul activ. Aceste scenarii au făcut subiectul unor analize și dezbateri pentru limpezirea aspectelor mai puțin cunoscute din activitatea lui Eminescu. Cert este că mulți l-au trădat. Politica a învins pentru o vreme, sacrificându-l. Dar el ne-a lăsat scris crezul despre „Unirea tuturor românilor, emancipare economică și intelectuală a întregului popor românesc”. A prefigurat România Mare. Este bine să cunoaștem și această parte din viața lui Eminescu. Să știm că pe lângă geniul poetic, l-a avut și pe cel publicistic.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului