Nimic nu e adevărat până când boala nu muşcă din ai tăi
până când nu auzi clănţănitul dinţilor la telefon
şi nu simţi de departe fierbinţeala frunţii celuilalt
nimic nu e adevărat până când nu vezi năduşeala pe trupul iubit
şi pupilele încremenite încercând să camufleze disperarea
până când nu desluşeşti într-un geamăt înăbuşit strigătul de ajutor
şi într-un blestem, rugăciunea.
Regatul meu pentru o gură de oxigen!
Sunt deja două luni de când a început totul
mi-am lăsat mărţişorul prins de vestă
semn al trecerii timpului
zilele astea o nouă modă prinde contur în oraş
la Cora au băgat măşti cu cristale Swarowski
nu ştiu prea bine care e reţeta
câte o mărgea strălucitoare pentru fiecare bolnav din familie
sau câte una pentru fiecare mort din oraş
oricum, gândirea pozitivă câştigă adepţi
la naiba cu lacrimile, trebuie să trăim clipa
mişcarea globală împotriva tiraniei suspinelor
proclamă bucuria ca stil de viaţă
fiecare mort din coşciug îşi va arăta dinţii într-un zâmbet
şi fiecare bolnav va fi obligat să spună bancuri
până când perfuzia va începe să tresalte în hohote
iar virusurile îşi vor lua tălpăşiţa
spre nişte gazde mai ursuze mai primitoare.
Nimic nu e adevărat până când nu te loveşte în faţă
mirosul greu de spital până când nu simţi în carne
agitaţia haosul panica graba rătăcită
teama că salonul acela cu pereţi albi lucioşi
pe care insectele au lăsat dâre lungi
patul cu cearceaful gălbui pătat şi perfuzia din care picură
stropi dulci de viaţă în venele obosite
horcăitul şi tusea ca o lamă de cuţit
în sfârşit, teama că toate piesele astea de puzzle
vor fi ultima imagine pe retina ta obosită
ca un film al cărui generic de final păstrează
ruinele moartea fumul şi toată decăderea lumii
şi peste ele, curgând lent, numele actorilor.
Anca GOJA
Foto: Lucian Petru GOJA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu