Ceremonii istorice

 

de Gheorghe Pârja

Ce ați făcut de Ziua Națională a României? Întrebarea nu așteaptă răspuns, este retorică, poate face bine pentru acomodarea fiecăruia dintre noi la această realitate unică în viața noastră. O realitate care ne pune la încercare răbdarea, sărbătorile, libertatea de a fi noi. Până acum nu am avut atâta frică de neprevăzut, de un dușman fără formă, spaimă de boală și moarte. Marți s-au împlinit 102 ani de la acea zi de istorie, când, la Alba Iulia, a avut loc Marea Adunare a românilor, care au decis Unirea cea Mare. Zi de referință a poporului român. O dată care a prefațat așezarea României pe harta lumii ca stat național.

Marți, 1 Decembrie 2020, a fost o zi friguroasă, dar cu soare, la Baia Mare. Respectând regulile pandemiei, am străbătut câteva străzi din municipiul de pe Săsar. Lume puțină, mascată, grăbită. Nimeni nu vorbește cu nimeni. Și cei care se cunosc nu știu cine se ascunde după masca pandemică. O atmosferă apăsătoare. M-am retras într-un loc mai liniștit și am convorbit cu prieteni despre Marea Unire. Fiecare cu icoana lui, în care se oglindește țara. Întors acasă, m-am conectat la marele eveniment prin intermediul televiziunilor. Dacă în urmă cu un veac și mai bine a fost ceremonia astrală pentru poporul român, acum trăim o altă ceremonie, istorică prin lipsa de anvergură a sărbătorii. Așa cum ne-au fost obișnuite sufletele.

Unirea înseamnă a fi laolaltă, ori întâlnirile care sporesc puterea sărbătorii sunt interzise. L-am văzut pe domnul președinte al României, Klaus Iohannis, adresând mesajul către națiune cu prilejul Zilei Naționale. Au lipsit cadența militară, bucuria din ochii copiilor, mulțimile privitoare, care simbolizează tocmai unirea. A depus o coroană de flori în memoria eroilor neamului, dar și a victimelor pandemiei. Da, niciodată în ultimele decenii nu am petrecut Ziua Națională cu atâta îngrijorare. Câteva emisiuni s-au constituit în adevărate lecții de istorie. Bune pentru starea de izolare.

Parcă imaginile, cu mare valoare documentară, s-au transformat într-o realitate la care am participat și eu. Eram în fotografiile lui Samoilă Mârza, cel care a nemurit Adunarea de la Alba Iulia. Stăteam în ultima bancă din sala în care s-a întâlnit Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu, unde s-a hotărât ca Rezoluția Unirii să fie dusă la București pentru a fi înmânată regelui Ferdinand. Eram în ultimul vagon al trenului ardelenilor. L-am auzit și pe prim-ministrul Ionel Brătianu, care le-a spus delegaților: “De o mie de ani vă așteptam, și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată.” Am aflat, din documentele vremii, ce rol au avut elitele intelectuale, că atunci elitele politice erau intelectuali.

Serioase spații au fost acordate specialiștilor, istoricilor care au venit cu documente despre inteligența diplomației românești la desăvârșirea Unirii, legătura elitelor cu poporul. Și nu sunt cuvinte protocolare când mă gândesc la reportajul învățătorului Ion Bilțiu Dăncuș, despre drumul maramureșenilor spre Alba Iulia, unde au fost laolaltă țărani, avocați și învățători. Asta mi-a adus aminte de un eveniment petrecut anii trecuți. Când români de pe două maluri ale Tisei au bătut drumul din Maramureș până la Alba Iulia cu căruțe.

Unii au ironizat fapta. Eu le-am apreciat curajul de a reinventa un timp istoric crucial. Televiziunile au prezentat din plin imagini de atunci. În prim-plan era comuna Oncești. Acum, stau în casă, iar drumul maramureșenilor la Cetatea Unirii mi se pare fascinant prin simbolistica sa. Și îmi aduc aminte că, în urmă cu treizeci de ani, am petrecut o noapte lângă zidurile Cetății, cu un grup de tineri ieudeni. Ne-au îngăduit să facem focuri și să cântăm. Ca pe vremuri am mers cu merindea de acasă.

Am fost răsfățat, pe postul naţional de televiziune, cu un spectacol al Ansamblului Folcloric Național “Transilvania,” de la Sala Sporturilor din Baia Mare, care era plină cu oameni care se bucurau de cântecele neamului. Cu multe drapele tricolore. Și corul bărbaților din Finteușu Mare. Da, eram laolaltă. Acum suntem răriți între noi, și ne trăim ceremonia istorică a singurătății. Mă opresc aici. De Ziua Națională a României am cinstit Marea Unire cu aceste cuvinte. Nădejdea este în ziua de mâine.