de Viorica Pârja
A fost vrerea poporului român să înfăptuiască Unirea
cea Mare. Și a fost vrerea unor bărbați demni, din Finteușu Mare, să întâmpine
Unirea cu cântecul nemuritor al dragostei de țară și neam. Spre sfârșitul
Primului Război Mondial, când încă soarta românilor din Transilvania era
nesigură, când unitatea de neam și teritoriu, visul milenar al românilor, nu
era înfăptuită, când mulți români cădeau pe câmpul de luptă sau erau luați
prizonieri, un grup de trei intelectuali din sat, preotul Valer Dragoș,
învățătorii Gavril Bogdan și Nistor Dragoș, aduna bărbații care n-au fost
mobilizați pe front și punea bazele unui cor, cu dorința de a veni în
întâmpinarea Unirii celei Mari, așteptată de secole.
Când a sosit știrea cea mult așteptată, au răsunat
din piepturile finteușenilor cântecele neamului: “Pe-al nostru steag”;
“Deșteaptă-te, române!”; “Hora Unirii”.
Au trecut de atunci mai bine de 100 de ani. Timp în
care corul și-a scris propria viață și propria istorie. Ani de trudă cotidiană,
de activitate neîntreruptă, a unor oameni care nu și-au dorit altceva decât să
exprime prin cântec ceea ce iubesc: neamul românesc, frumusețea folclorului,
nemurirea tradițiilor acestui pământ.
E extraordinar să spui astăzi că nişte bărbaţi, care
au cu totul alte preocupări, pot să cânte atât de frumos, să atragă la concerte
mulțime de oameni. Acesta este Corul din Finteușu Mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu