Scrisoare despre tăceri și liniști interzise
IUBITO, de o viață întreagă te-am rugat să-mi respecți liniștea
și tu mi-ai călcat șoaptele în picioare mi-ai strivit cuvintele ca pe o gâză dăunătoare
am plâns, Iubito și nu înțelegeam de ce refuzi să vii la mine
să ascultăm liniștea să tăcem împreună
să creștem șoapte șoptite udând cuvintele la rădăcină
să coafăm fraze, Iubito
să știe lumea că aceaste cuvinte pot fi ultimele din singura viață avută
să creștem fluturi pe umerii nopții și raze de ziuă-n priviri
ochii orbi să-i deschidem cu toată iubirea avută
cerșetorului din colț să-i dăruim iubirea pierdută.
(Mai știi când ți-am spus că Seneca zicea că nu este puțin timpul pe care îl mai avem, ci mult cel pe care l-am risipit déjà?)
Așa a fost, Iubito am fost avocatul sentimentelor ți-am spus
am fost paznicul de zi al petrecerilor de noapte-ntre cuvinte sfințite și șoapte
am pledat vinovat pentru tăcerile lumii, Iubito
am pledat nevinovat pentru vorbirile multe și dese-n pustiu
n-am mai auzit șoaptele lumii șoptite atunci
n-am mai văzut mersul silabelor în fraza uitată
n-am mai înțeles limba în care s-a scris singură cartea aceasta
poemul făcea nudism pe pagina albă și goale-i erau orbitele de atâta soare pe plajele pustii
am așteptat zadarnic să mă ajungă din urmă cuvintele
lumea stătea prin piețele ei și-ntre zarzavaturi de doi lei bucata găseai lumânări de sfințit ploaia.
(Mai știi când ți-am zis că la flacăra tăcerii îți poți încălzi și mâinile și mintea și dorul?)
Așa a fost, Iubito și-n cumpăna înserării desenam nori de ploaie pe cerul limpede
pe cerul pustiu uitasem să-mi mai trasem povestea trecerii prin lume și viață
atunci am știut că viața are gust numai atunci când coniacul pe care-l bei
are aceeși vârstă ca femeia cu care te culci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu