Maramureșul, erou de poeme

 de Gheorghe PÂRJA

După ce am scris acest titlu pe hârtie, brusc privirea mi-a fos atrasă de cartea „Maramureșul din cuvinte,” care mă veghează din raftul din stânga. Volumul, coordonat de dr. Teodor Ardelean (selecție Ioana Dragotă și Gabriel Stan), rămâne un reper, un tezaur de gânduri despre acest ținut întemeietor. M-am regăsit cu emoțiile lirice din tinerețe, din vremea când tocmai ieșeam de sub ocrotirea dascălilor mei, ei înșiși școliți de făuritorii României Mari. Am scris despre locul meu de naștere și de moarte, de bucurie și durere, de cântec de veselie și de jale.

În cartea cu pricina am citit un gând al scriitorului Alexandru Ivasiuc, care m-a scos la timp din vibrația minoră a cuvintelor nevinovate. Scria Ivasiuc: “Atitudinea mea față de Maramureș este ambivalentă. Aș vrea să-l știu mai dezvoltat, în pas cu epoca modernă, dar știu că această dezvoltare îi va răpi din specificul care face parte din identitatea mea.” Așa este. Maramureșul a prins contur modern. Uneori dus până la un amestec de aur și noroi. Dar a mai rămas un teritoriu care fascinează. Prin oameni, peisaje și rânduieli vechi. A rămas o lumină inspiratoare. Vântul legendar al scrisului în limba română, pornit de pe aceste locuri, cutreieră pe văi, ca o Avizuhă. „Maramureș, marmură, murmură/ Sânge curs pe cărți de veac/ Leagăn, naștere și gură/ Fără soț și fără leac.”
Mai zilele trecute, mă sună profesorul Nicolae Bindiu, fost primar al orașului Cavnic, cunoscut între prieteni prin întrebarea atât de necesară în vremea de astăzi: Ce citești? Dorea să-mi spună că în revista „România literară,” poetul Gellu Dorian publică un amplu poem, „Tihna,” în care este prezent spiritul Maramureșului. Este dedicat amintirii lui Laurențiu Ulici, poemul fiind scris, în urmă cu douăzeci de ani, la New York, în noiembrie, luna când s-a săvârșit din viață distinsul critic. Gellu de la Botoșani face parte dintre tinerii scriitori care și-au împlinit destinul liric și în Maramureș. Deține premii literare decernate la Serile de Poezie de la Desești (1994) și la Festivalul de Poezie de la Sighetul Marmației (1997).
Poemul reconstituie o geografie a timpului liric „când liniștea se cuibărea sub plopii de fân ce sprijineau cerul dintre Petrova și cele două Rone, după ce prin Vișeu stăteam cu ochii lipiți de ferestre.” Și așa liniștea noastră semăna cu tihna dealurilor care coborau pe lângă Iza și Mara direct în Tisa. Și eram tineri și doream să sărim gardul până la Apșa, doream să încălecăm și să descălecăm, doream – scrie – Gellu, pancove și nuci în curte la Ghiță Pârja, să intrăm în galeria lui Făt pe pereții unei săli de clasă, să intrăm „în istoria literaturii, ca niște faraoni în piramida lui Ulici, zidită la bază din milioane de pietre.” Apar în zorii veseli și Echim și Muste și Vinicius, care recită cu trandafirul în mână la fântâna arteziană din restaurantul hotelului, de unde se ivește Muri cântând “Nu-i lumină nicării, c-or murit toți oamenii.”
Și zdup, “se face lumină peste tot, și viața o ia de la capăt, din cer atârnă un candelabru imens, iar din mâna lui Dumnezeu cade tihna peste cei un milion de oameni, adunați între cele două mâini.” La întoarcerea de la Sighet totul se repetă, aceleași dealuri tihnite, aceiași munți, aceleași nări ca niște pâlnii prin valurile de pruni. Ca într-o oglindă imensă se arată dealurile și văile. Și încheie poetul: „când nu vorbim, îngropăm în noi amintirile înainte de vreme, așa cum fac cronicarii care povestesc doar faptele ce fac istoria cât un ou de cuc, dintr-un cuib de mierle. Vorba lui Lucian Perța, sunt singur cuc și deodată cucul zbrr..” Dar nu uită o imagine: „De cîte ori mergeam la Sighet, de la Borșa, aerul trecea printr-o pâlnie cu miros de prun.”
Splendid personaj de poem este Maramureșul! Am trecut prin multe vămi de cuvinte când am scris despre Maramureș, locul meu de naștere și mormânt. De fiecare dată m-am străduit să înțeleg Maramureșul interior, care nu se relevă ca soarele din poartă, ci se cere deslușit ca orice taină. Un mijloc delicat, dar sublim, de a dezlega misterul este poemul. Sau povestea din cuvinte. Îmi aduc aminte de un poem al lui Geo Bogza care poartă numele Ținutului: „Atâtea frumuseți mă dor/ Că le-am văzut abia când e să mor.” Da, Maramureșul de cuvinte, de jale și de dor. Este sâmbătă, iar pe la noi bate ora de cultură.