Sighetu Marmației,
un oraș de graniță geografică și economică
Am scris
de mai multe ori despre munipiciul
Sighetu Marmației, o localitate situată în nordul extrem al României (acolo
unde, pretinde „monumentul” fostului primar Horia Scubli, se agață harta-n cui
și turiștii semidocți stau la coadă ca să-și pozeze moacele cu telefoanele
mobile) și care constituia orașul-reședință pentru locuitorii Maramureșului
interbelic (din care a rămas în componența României actuale doar o treime,
celelalte două treimi, la nord de Tisa, fiind înșfăcate, la fel ca alte
teritorii românești – Basarabia, Bucovina, ținutul Herței, insula Șerpilor, de
mastodontul sovietic înrobitor, iar în scurt timp aproape integral rutenizate)
și care, în perioada bolșevică avea o mai mare populație, o acceptabilă
dezvoltare urbanistică (blocuri de locuințe, creșe, grădinițe, școli, licee
etc.) și o mulțumitoare activitate economică (în principal bazată pe
prelucrarea masei lemnoase și pe agricultură – centre de achiziție, fabrică de
lapte, singurul centru din țară specializat în cercetarea și ameliorarea rasei
brune).
Ce a
rămas din toate astea după trei decenii și mai bine de postdecembrism năucitor?
O populație sărăcită, blazată și împuținată cu cel puțin 10.000 de suflete, o
industrie completamente pusă pe butuci (în întregime cea alimentară și textilă,
la fel „Maramureșana” și „Părplastul”, excepție făcând doar „Plimob”,
„Sigstrat” și „Mecanica”), o agricultură zdravăn mătrășită (unde sunt serele
orașului, fostul Ciredi ce hrănea atâția sigheteni, centrul de cercetări
zootehnice și frumoasele livezi ale fostului Gostat?), o infrastructură lamentabilă
(mizerabilul material rulant de pe mizerabila rută feroviară Salva-Vișeu-Sighet,
străzi înguste și realmente sufocate de mulțimea rablelor – vezi porțiunea
decopertată în luna februarie pe strada Tractorului și încă nereparată), totala
lipsă a parcărilor subterane, supraterane și la demisolul blocurilor, penibila
rezolvare a trebuinței de parcări, prin smulgerea de către edili și sculele
acestora de noi metri „bordurați” din puținul spațiu verde al sighetenilor, o
circulație cu adevărat demențial-haotică (eu însumi am fost, de câteva ori, la
un pas de moarte sau gravă accidentare pe trecerea de pietoni și pe trotuar),
asta deoarece poliția rutieră este rareori pe fază, iar cea comunitară/de
proximitate (din categoria „cât pe-aci să facă oarece”) niciodată, în sfârșit
un oraș de izbeliște (a se citi „fără stăpân”), unde nu actele normative sunt
respectate și aplicate, ci vrerea nescrisă a „lumii bune”: borfași cu ifose
de-afaceriști, țigani, milogi și boschetari „carieriști”...
Desigur,
pentru ca edilii (primarul de-o culoare politică, viceprimarul de alta și
mai...incoloră) și forțele de ordine, generos retribuite, să se convingă de
acest lucru, n-au decât să iasă ziua la plimbare (nu noaptea când, pe-ntuneric,
tot omul pare un bezmetic) ca să vadă „civilizația” din curțile centrale și din
mahalale, comerțul cu țigări de contrabandă (și nu numai) la intrarea în Piața
de alimente, de unde se aprovizionează toți polițiștii cu năravuri
milițienești, precum și cel din piață, unde atotputernici sunt coțcarii,
nicidecum producătorii veritabili.
N.B.:
Constatând cu ceva timp în urmă aceste sfidătoare anomalii, l-am întrebat pe un
ofițer de ce se permite perpetuarea lor. Iar el mi-a răspuns cu antologică
(ne)vinovăție: „Știe și primarul ce se întîmplă la intrare și în incinta
pieții. Dar, neavând locuri de muncă pentru alde ăștia, interzicerea surselor
lor de venit ar echivala cu amorsarea unei bombe sociale”. „Mai degrabă una
politică”, i-am răspuns eu, amintindu-mi la țanc de următoarea anecdotă: „De ce
transpiră țiganul în timpul somnului? Păi, visează că lucrează”...
Iată de
ce, încă din perioada când eram consilierul personal al primarului Filipciuc,
am propus ca centrul vechi să fie închis pe timpul zilei pentru toate autovehiculele
(exact asta se face pe perioada de desfășurare a tuturor festivalurilor) și, în
vederea decongestionării lui, să se facă demersurile (astăzi se dau bani de la
Uniunea Europeană pentru asemenea proiecte) de construire a unui tunel
subteran, care ar rezolva în bună măsură și problema parcărilor.
Mă
întreb și întreb, de ce, de pildă, în comuna Ciugud se poate orice pe bani
europeni (străzi asfaltate, alimentare cu apă, canalizare, energie verde), iar
în Sighetu Marmației, o comună nițel mai mare, nu s-a putut și, în continuare,
nu se poate nimic după aceeași rețetă (șosea de centură, stație pentru
procesarea deșeurilor, îndiguiri, parcări etc.)? Răspund tot eu: Fiindcă
pretutindeni, nu numai în această urbe uitată de politrucii mari și mici, cetățenilor
de treabă li se bagă pe gât impostorii doriți de sforari și apoi, fără
discernământ, votați de loazele demonocratice.
În
final, o întrebare de bun simț cetățenesc pentru primarul Vasile Moldovan (cică
ahtiat după busturi, statui și monumente, ce la el se cheamă dragoste de
cultură), timp în care vechile edificii culturale ale orașului (sala „Viorel
Costin”, de pildă) stau pe punctul să se
prăbușească: De ce în Parcul central cu castani, unde cu ani în urmă s-au tăiat
câțiva arbori bătrâni, în centrul urbei
și pe alte artere intens circulate (strada Bogdan Vodă și altele) nu se
plantează puieți în golurile rămase după tăierea/îndepărtarea uscăturilor? Da,
pesemne că și această ordinară inițiativă necesită acordul Consiliului ostil,
pe care zadarnic vă luptați să-l puneți cu botul pe labe...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
12 iunie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu