Voltaire spunea cândva că dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit să fie inventat.
Ulterior, pe urmele lui Feurebach, Marx a avansat
ideea conform căreia religia va dispărea odată cu alienarea și exploatarea care
au făcut-o necesară.
Ideea lui Marx mi s-a părut întotdeauna neserioasă.
Presupunând că alienarea și exploatarea capitalistă vor fi depășite vreodată,
religia oricum nu va dispărea, cel puțin nu din acest motiv, pentru că
nefericirea și neîmplinirea umană nu se reduc niciodată la dimensiunile lor
socio-economice. Poate că la un moment dat oamenii nu vor mai putea sau vor
refuza să creadă, dar asta nu înseamnă că nu vor mai simți nevoia să mai
creadă, că nu vor mai simți golul lăsat în urmă de dispariția religiei. E ceva
ce ține de condiția umană.
Ce beneficii, pe care le poate înțelege și un ateu,
oferă credința? Sau, altfel spus, de ce, strict din punct de vedere pragmatic,
e mai bine să crezi decât să nu crezi.
Viața e grea, dar devine mult mai grea atunci când
din princina greutăților vieții te apuci de droguri sau de băutură. Sau nu e
neapărat foarte grea, dar devine grea după ce te-ai apucat de droguri sau de
băutură. Religia te păzește de propriile tendințe autodistructive, în timp ce
înțelepciunea veacului de acum se traduce în sex, drugs and rock’n roll, adică
într-o filosofie de viață care dăunează grav sănătății individuale și coeziunii
sociale.
În al doilea rând, religia implică și comuniunea,
solidaritatea și rețelele de întrajutorare care te ajută să navighezi mai ușor
pe marea vieții. Atât prin familie cât și prin parohie, ea răspunde nevoii de
apartenență a omului și furnizează plase sociale acolo unde deseori statul
eșuează.
În fine, e rău să suferi, dar să vezi cât de rău e
atunci când suferi stăpânit de convingerea că suferința ta e lipsită de sens
sau când nu poți să accepți că există un sens al suferinței tale, chiar dacă
mintea ta limitată nu îl poate înțelege acum. Alteori, nu ai avea prea multe
motive să fii nefericit, dar tocmai lipsa sensului aduce cu ea nefericirea,
adicțiile și destructurarea relațiilor sociale.
Bineînțeles, capacitatea de a înțelege beneficiile
credinței nu se traduce automat și în actul credinței. Există oameni sincer și
lucizi care mărturisesc că ar vrea să creadă, dar nu pot. Pe de altă parte, o
astfel de capacitate te ajută să fii cel puțin mai realist și mai smerit atunci
când îți vine să le propovăduiești evanghelia ateismului și emancipării sexuale
altora, mai ales acelora care nu își permit să stea pe la dezintoxicare. Căci
există și o doză de adevăr în afirmația lui Marx, în sensul în care
toxicomaniile, depresiile, dezintegrarea familiilor și a parohiilor se resimt
mult mai rapid și mai dur la baza piramidei sociale, acolo unde resursele
financiare destinate gestionării dezastrului spiritual sunt mult mai reduse.
Drept urmare, valul populist antisexomarxist la care
am asistat în ultimii ani în America și în alte țări se explică și prin faptul
că oamenii au fumat deja șaișoptismele astea hedoniste, individualiste,
antipatriarhale și antiteiste și mulți au constatat deja că nu îi fac fericiți.
Ba din contră. Iar la baza piramidei sociale vrăjeala ține mult mai puțin și
constatarea vine mult mai repede. Pentru că atunci când ești sărac nu îți
permiți să te joci prea mult de-a nihiliștii. Și într-un fel, tocmai oamenii
ăștia pe care teoria marxistă îi consideră mai expuși naivității religioase
sunt, de fapt, mai realiști.
Oamenii respectivi știu ce le face rău și studiile
de specialitate o confirmă deja în mod cât se poate de clar. La fel cum știu că
noii puritani care le propovăduiesc evanghelia nihilismului vesel, fie nu sunt
deloc veseli ei înșiși, ci sunt praf, dar n-au ajuns încă în groapă datorită
privilegiului social, fie sunt, de fapt, niște mic burghezi ipocriți, foarte
conservatori în ceea ce privește viața sexuală, de familie și traiul sănătos,
dar care simt nevoia să își afișeze, superior, toleranța, chiar dacă nici ei nu
cred și nu practică ceea ce propovăduiesc.
Din acest punct de vedere, noul populism poate fi
privit și ca o revoltă a maselor împotriva călăuzelor oarbe care vor să-i
călăuzească și pe alții spre groapă. Sau ca un rânjet stârnit de constatarea că
regele e gol (și pe interior, că altfel și-a făcut un obicei din a-și afișa
goliciunea la paradele de profil).
Suprapunerea cu opoziția față de globalizare nu este
întâmplătoare, căci pentru muncitorii blue-collar globalizarea nu înseamnă
produse mai ieftine din China achiziționate din salarii consistente obținute în
sectoarele economice privilegiate din Vest, ci pierderea locurilor de muncă,
scăderea veniturilor și noi contracte de muncă mult mai proaste, adică niște
condiții economice tocmai bune pentru a le combina cu disoluția familiei (că e
patriarhală) și alaiul de patologii personale și sociale care vin în siajul
secularizării și pe care oamenii oricum le simt pe propria piele, fără să simtă
deloc nevoia de a mai și celebra noul stil de viață, deloc confortabil.
De bine de rău, statul național are o datorie față
de fiecare fiu al națiunii pe care o reprezintă, datorie de care se achită mai
bine sau mai puțin bine, dar măcar poate fi responsabilizat și tras la
răspundere pentru că are niște responsabilități clare față de fiecare român,
american, francez ș.a.m.d. În schimb, statul global are o responsabilitate față
de toți, adică față de nimeni. Statul global doar îți dă un șut în fund,
trimițându-te pe piața globală, un mediu al competiției sălbatice pentru care
nu toți sunt la fel de bine înzestrați. Diferența dintre statul național și
statul global e ca diferența dintre un tată și un oengist care lucrează pentru
UNICEF.
Liberalii perorează împotriva lui Dumnezeu,
împotriva familiei și a națiunii de pe o poziție privilegiată, deși deseori
nefericită, din care încasează grosul beneficiilor globalizării neoliberale.
Ceilalți își dau seama că cei care le dau țeapă și le fac rău le mai dau și
lecții, ca să le amintească locul inferior pe care îl ocupă în ierarhia socială,
furnizându-i astfel și o justificare morală, îi apostrofează când nu își arată respectul
față de niște spectacole ridicole și atașamentul față de niște concepții și
stiluri de viață de care orice om normal, serios și imun la tentația masochistă
fuge ca de dracu’, împăcând, numai ei știu cum, destrăbălarea cu puritanismul
și fervoarea evanghelică cu nimicul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu