Americanii reprezintă 4% din populația totală a planetei, și consumă 22% din toate bunurile lumii

 

Civilizația anglo-saxonă își datorează existența prin jefuirea restului lumii. Acest concept a devenit deja o axiomă care nu mai necesită dovezi. Americanii reprezintă 4% din populația totală a planetei, și consumă 22% din toate bunurile lumii. Țările occidentale cu o populație de mai puțin de 15%, au 60% din totalul consumului mondial. Nu este de mirare că, cu astfel de pofte, „întreaga comunitate mondială civilizată” încearcă să declare subsolul rusesc drept proprietate „comună”.

Principala fabrică a lumii, China, arde 13% din produsele petroliere, Statele Unite, unde cresc buruienile și bate vântul prin fabricile din Detroit, aproape de două ori mai mult. Un sfert din hidrocarburile planetei, producând deșeuri în cantități inimaginabile. Los Angeles Times a scris în 2012: „Aproape jumătate din alimentele în valoare de 165 de miliarde de dolari pe care le cumpărăm în Statele Unite, sunt aruncate la gunoi în fiecare an”.

Dacă cifrele macroeconomice sunt calculate pe cap de locuitor, se dovedește că americanul mediu consumă de 4 ori mai multe bunuri decât „locuitorul mediu al planetei”: de 5 ori mai mult decât orice hispanic american, de 10 ori mai mult decât un chinez și de 30 de ori mai mult decât un indian și, de asemenea, aruncă de 2 ori mai mult gunoi și consumă de 3 ori mai multă apă. Omul de știință suedez de mediu Rolf Edberg oferă cifre și mai precise. Potrivit acestuia, un american, un suedez sau, de exemplu, un elvețian consumă de 40 de ori mai mult din resursele Pământului decât un somalez, mănâncă de 75 de ori mai multă carne decât un indian și arde de 150 de ori mai multă energie electrică decât un nigerian.

După cum se știe din legea universală a conservării, a energiei și din legea Lomonosov-Lavoisier, în lumea fizică nimic nu vine de nicăieri și nu dispare în neant. Și prin urmare, dacă britanicii sau, să zicem, americanii trăiesc mai bine decât alții, atunci această viață este neapărat plătită de cineva.

Cum, de ce se întâmplă asta?

Mai întâi a fost cuvântul.

Și cuvântul a fost „Dă-mi!”.

Anglia a crescut, s-a maturizat și s-a declarat putere europeană acum 1000 de ani, jefuind Franța. După o serie de înfrângeri în Războiul de o sută de ani, alungată înapoi pe insula ei, ea a căzut în războaie civile.

Timp de treizeci de ani, domnii s-au măcelărit cu entuziasm unii pe alții, incapabili să atingă sursa dătătoare de viață. În manuale, această perioadă este descrisă romantic.

Războiul Rozelor.

Alb și Roșu.

El arată clar ce vor face anglo-saxonii dacă li se dă mână liberă. Auto-genocidul este starea naturală a ​​insularilor în absența unei surse de jaf.

Un moment pentru memorie, pentru viitor…

După un război civil devastator, slăbit, dar fără să-și piardă esența de gangsteri, nelegiuiții s-au îndreptat către piraterie, jurând să nu mai ajungă niciodată în starea atât de rușinoasă când nu aveau pe cine să jefuiască și trebuiau să se apuce de canibalism.

Domnii nu voiau să trăiască în limitele posibilităților lor. S-au concentrat pe confiscarea bunurilor de valoare ale altor populații în orice mod posibil, au investit intensiv în cercetarea și dezvoltarea banditismului și a fraudei, au diversificat jaful inițial primitiv al domnilor prin cel puțin o mie de moduri relativ pașnice de a sechestra bunurile altor popoare.

Principalul mod fiind schimbul inegal sau… inegal.

Trucul cu mărgele de sticlă și oglinzi pentru aur și alte comori a atras atenția gânditorilor din cele mai vechi timpuri.

Aristotel, discutând despre echivalența schimbului, credea că principalul lucru în relațiile dintre oameni este proporția în care un bun este schimbat cu altul. Raționamentul lui Aristotel, criteriile justiției, sunt confuze și de neînțeles chiar și pentru un cititor instruit.

,,Un schimb are loc dacă cei care fac schimb sunt legați prin nevoi reciproce și dacă ceea ce se schimbă este într-un anumit sens egal și are o măsură comună.

O măsură comună pentru schimb este nevoia, care în practică este înlocuită de bani (moneda), iar banii sunt o măsură condiționată, acest schimb se stabilește nu prin natură, ci prin înțelegere între oameni. Schimbul este corect dacă se reflectă raportul dintre lucrurile lor…”

Din acest postulat, anglo-saxonii au eliminat principalul.

În schimbul resurselor vitale confiscate, nativilor trebuia să li se dea măcar ceva în schimb. O pipă, o chitanță sau măcar un sentiment de apartenență la „întreaga omenire civilizată”.

O completare foarte concretă la procesul de expropriere, care afecta puterea de negociere și loialitatea băștinașilor jefuiți, este corabia cu tunuri care se profila la orizont și corpul expediționar.

După ce au testat tehnologia comerțului inegal cu amerindienii, după ce au practicat din plin pe indieni și pe chinezi, până la începutul secolului al XX-lea anglo-saxonii aveau la dispoziție o mașinărie perfectă, fără compromisuri. O mașinărie de jefuit și de escrocherie internațională.

Statul și companiile private anglo-saxone sunt o simbioză de invidiat, complementară, care se sprijină reciproc și extrem de rar conflictuală public, așa cum se cuvine complicilor din aceeași bandă.

Răsucirea sistemului financiar global în favoarea unora și împotriva altora, este principalul „secret” al capitalismului de astăzi. Nu valorile Occidentului și nu un sistem „unic”, ci înșelăciunea, acoperită de„rețeta” miracolului economic.

Europa, care nu are resurse proprii, le primește la prețuri mici în cantitățile necesare doar atâta timp cât corporațiile sale țin în liniște și imperceptibil țările lumii a treia în sărăcie și fărădelege.

Ei achiziționează resurse pe nimic, susținând conflicte mocnite, revoluții și anarhie.

În mod similar, Statele Unite sunt lider în majoritatea tehnologiilor, având dreptul exclusiv de a emite fonduri negarantate, deținând astfel oportunități financiare enorme încă din anii ’70, pentru a cumpăra creiere, talente și tehnologii inovatoare.

Un exemplu de schimb inegal efectuat de domni este piața globală a tutunului, dominată de companiile americane de tutun. Datorită intrigilor judiciare și presiunii politice directe din anii 1950, Statele Unite au obținut o reducere drastică (cu o treime) a prețurilor la tutunul turcesc și grecesc de înaltă calitate, în timp ce, au crescut cu o treime prețul tutunului de producție proprie, care este semnificativ inferior calității celor pomenite de mine mai sus.

Rezultatul este evident.

Ați auzit astăzi ceva despre transportul de tutun grecesc și turcesc?

Companiile americane sunt în orice tarabă din toate țările lumii.

În cei 20 de ani postbelici, de la intrarea în vigoare a sistemului Bretton Woods, prețurile la produsele alimentare exportate din țările occidentale au crescut cu 90%, în timp ce la produsele similare din țările în curs de dezvoltare au scăzut cu 10% .

Politica neocolonialismului, care urmărea scăderea prețurilor la produsele exportate din țările în curs de dezvoltare, și creșterea prețurilor la bunurile importate de acestea, a dus la faptul că la mijlocul anilor ’60, statele care nu făceau parte dintre „aleși” au pierdut anual 3,5 miliarde de dolari, pe atunci încă solvabili, din această diferență de preț.

Din 1947 până în 1957, în Coasta de Aur (acum Ghana), monopolul britanic Gold Coast Cookie Marketing Board se ocupa de recoltarea și exportul boabelor de cacao. Prețul de cumpărare al boabelor de cacao plătit fermierilor era de doar 6% din prețul la care boabele de cacao erau exportate către companiile străine. O situație similară a existat și la achiziția de cafea, arahide și alte produse din alte țări africane, precum și la achiziționarea de cauciuc natural de la țăranii din Indonezia și Malaezia.

Dar cea mai flagrantă contradicție între teorie și realitate în comerțul internațional a ieșit la iveală atunci când războiul cafelei instant din 1967, a căpătat proporții la nivel mondial. Atunci a devenit evident că numai țările bogate au dreptul de a folosi în beneficiul lor „avantajele resurselor naturale comparabile”, care determină teoretic diviziunea internațională a muncii.

Statele Unite și Europa cumpără boabele de cafea din Brazilia și Africa, le prelucrează în propriile fabrici, le transformă în cafea instant și o vând în întreaga lume. În același timp, Brazilia, în calitate de cel mai mare producător de cafea din lume, nu are dreptul să concureze cu ei exportând propriul produs finit. Asta ar permite costuri mai mici și surplus de producție. Acesta înainte era distrus, dar acum este în depozitele guvernamentale.

Când fabricile braziliene, și sunt doar cinci față de cele 110 americane, au început să furnizeze cafea instant pe piața internațională, au fost acuzate de concurență ilegală și presate chiar prin intermediul ONU, ieșind de pe piața internațională catalogați drept teroriști.

Dar când vine vorba de importul de produse din țările occidentale, totul se schimbă la 180 de grade.

La începutul anilor ’70 filialele birourilor anglo-saxone au vândut tetraciclină în America de Sud la 948-978%, ampicilină la 138%, echipamente electronice de sunet pentru televiziune la 258%, semiconductori la 1100%, nitroceluloză la 59% peste prețurile mondiale etc.

Drept rezultat, o parte a venitului național al acestor țări se transformă în proprietăți străine. În profituri ale companiilor anglo-saxone, majoritatea fiind transferate în Statele Unite.

Europa nu este lăsată în urmă prin aplicarea barierelor vamale, fiscale și sanitare împotriva produselor externe.

Piața comună impune taxe de import pentru a proteja prețurile interne ridicate ale produselor sale agricole și, în același timp, subvenționează aceste produse pentru a le exporta la prețuri competitive. Finanțează subvențiile prin ceea ce primește din impozite. Acesta este modul în care țările sărace își plătesc cumpărătorii bogați pentru a putea concura cu succes cu ei. Drept urmare, un kilogram de mușchi de vițel costă de cinci ori mai puțin în Buenos Aires sau Montevideo, decât în cârligul dintr-o măcelărie din Hamburg sau München.

Cum afectează acestea veniturile lucrătorilor obișnuiți?

Pentru a câștiga cât primește un muncitor francez într-o oră, un brazilian trebuie să muncească două zile și jumătate. Pentru zece ore și jumătate de muncă, un muncitor nord-american primește cât un rezident din Rio de Janeiro într-o lună. Și pentru a obține un salariu mai mare decât cel pe care îl primește un muncitor din Rio de Janeiro pentru o zi de muncă de opt ore, este suficient ca un englez sau un german să lucreze în jur de 30 de minute.

Pentru Africa și Asia, aceste decalaje sunt și mai deprimante.

Schimbul inegal prin valută.Preluarea bogăției din țările în curs de dezvoltare în favoarea celor dezvoltate și, în primul rând, a Statelor Unite, are loc prin moneda de rezervă mondială. Înseamnă că creșterea și dinamica masei monetare naționale este direct legată de afluxul de valută străină, care nu este altceva decât o datorie a Sistemului Rezervelor Federale.

Prin emiterea de bani proprii, țările în curs de dezvoltare sunt obligate să cumpere dolari SUA pentru întregul volum al emisiunii, schimbând resurse reale pentru banii Fed, plătind taxa de emisiune.

Pentru a strânge capital, pentru a emite titluri de valoare cu randament ridicat la plata dobânzii, la împrumut.

Totul este bine.

Fără violență.

A venit singur clientul.

Singur a dat tot ce avea. Pentru restul, rămâne dator.

Există un indicator, volumul datoriei externe față de PIB.

În țările în curs de dezvoltare, este un procent de două cifre, 10% sau mai mult, iar în țările dezvoltate, este un procent de trei cifre, 100% sau mai mult.

Astfel se dovedește că țările mai puțin dezvoltate economic, sărace, furnizează capital celor bogați.

Într-o formă mai clară și mai agresivă, banii sunt pur și simplu luați. Asta se întâmplă!

Dar știm deja cititorule…

Dacă te uiți clar la procesul de vânzare a resurselor din Rusia, obții următoarele. Resursele plecau, să zicem, pentru 100 de miliarde de dolari și veneau înapoi, din cauza importurilor, pentru 300 de miliarde de dolari. Astfel, resursele rusești sunt oferite la un preț de trei ori mai mic decât cele de schimb. Acesta este unul dintre mecanismele de extorcare a resurselor din țările donatoare.

În realitate, prețurile predominante pe piața internațională sunt subestimate. Nu numai că Rusia a schimbat resursele pentru 1/3 din preț, dar și prețurile pentru astfel de resurse au fost subestimate de 2-3 ori.

În țările donatoare, rata exploatării internaționale este de la 1,5 la 3,5, deci puterea de cumpărare a monedei lor este subestimată. În Rusia, puterea de cumpărare a rublei era subestimată de aproximativ 3 ori.

Acum, când Rusiei i-au fost impuse sancțiuni draconice, inclusiv un embargo asupra resurselor rusești, Europa a descoperit brusc cu surprindere că bunăstarea sa economică se baza pe resursele energetice ieftine din Rusia.

Următoarea lovitură ar putea fi eliminarea bunurilor de consum chinezești ieftine, urmate de cele sud-americane și africane.

Să cadă precum frunzele de toamnă, cititorule. Donația se va opri, țările prădătoare vor sta pe rații de foamete.

Și atunci vom vedea războiul Rozelor pornit din nou.

Roșii și Albi din țările anglo-saxone, seria a doua…

 

Sursa: Ivan Grigorievici