Păunescu – Prea viu chiar și dincolo de moarte…

 

Pesemne au vrut să-și arate lingușeala față de sistem… Că poate la vreo rectificare bugetară mai primesc și ei ceva… Sau măcar rămân întregi, ca instituție… Că nu prea se anunță vremuri bune pentru cei ce au făcut sinecuri din „analiza” și înfierarea trecutului… Și atunci au decis că e vremea să dezgroape un mort viu: poetul… Căci așa l-au văzut ei pe Adrian Păunescu… Prea viu și dincolo de moarte pentru acest sistem… Prea radical… Prea instigator… Numai că așa sunt poeții… Ei rămân vii acolo între astrele unde au plecat doar un pic… Dar unde pot rămâne nu un Timp, ci eternități când cei de aici nu merită întâlnirea cu ora astrală a reîntoarcerii poeților…

Bizarul institut cu prea multe acronime mascând sinecurismul s-a șters pe mâini de praful osuarelor comuniste… Nu mai calcă prin gropi comune, nu mai fâlfâie tibii și cranii prigonind trecutul, în partea lui rușinoasă, mizerabilă chiar, ci, și-a pus costumul detractorului… Nu mai dezgroapă morții… Nu doar morții… Pentru că ei sunt aproape cenușă în conștiința noastră… Morți ce nu mai trezesc nici empatie, căci s-au stins în jertfele lor de prea mulți ani deja pentru generații tot mai reci și goale de acum… Și nici nu mai acoperă justificarea existenței unor institute-sinecuri…

IICCMER era un institut sinistru și când tropăia prin șanțuri și gropi, identificate ca posibile morminte. Dar măcar avea un rost istoric… Măcar punea os lângă os sacrificiul celor jertfiți într-o perioadă mustind de atâtea rele și cu multă, prea multă durere în sine… Jertfiții, martirii, care, în sufletul contemporanilor, cei încă vii, nu și în cele ale urmașilor unor urmași deja prea îndepărtați de acele timpuri pentru a le mai păsa, își mai păstrau încă aura sacrificiului… Fie și sinistru de aproape de cazmalele unor profanatori; cioclii, necesari totuși aidoma uliilor pe cerurile meleagurile ce se vor a rămâne curate, sănătoase, și când „rostul” unui craniu scuturat de praf avea, nu o discutabilă, ci o necesară antropologie de procesiune întru’ nerepetarea faptelor trecutului… (O repetare ce pare a nu fi fost oricum înțeleasă ca risc… Și doar încă nu am ajuns în partea întunecat-morbidă a unor timpuri ce sunt pe cale a se înturna… Ce sunt atât de aproape că ne pare că semnele vremurile de pe urmă sunt deja parte din noi, chiar dacă le privim prea absenți, inclusiv ca atacuri la adresa marilor valori ale unei națiuni)…

Când din acel institut a fost alungat ultimul cercetător, gropar și dezlegător de mistere pentru adevărul și dreptatea istorică, acolo au rămas doar săpătorii-necrofagi… „Deshumatori” de necesitate, cât pentru a-și justifica veniturile cu fiece os expus unui public căruia oricum nu-i mai păsa…

Iar dacă IICCMER rămânea fie și așa, râcâind pe muchii de cranii pentru a-și justifica existența, dacă se limita strict la treburile prezentate pe post de dezlegări necesare, dacă se transfera într-o aripă a unui institut de medicină legală ori în vreun beci, acolo unde îi place să sape pentru a scoate la lumină „trofeele” atât de necesare pentru un următor și următor fluturaș de salariu, nimeni nu ar fi avut nimic cu sinistra relicvă a sinecuriștilor… Dar nu i-a mai ajuns…. Ori s-a săturat de osteneala săpăturilor… Și a început a „dezgropa” mortul nestins al lumii de dincolo de corole: Poetul… Stins, dar atât de viu în șansa de a trezi, de acolo, din lumile de unde doar simțul poetic poate reîncarna treziri de stare și de spirit… Și a devenit un institut acuzator și detractor aidoma anilor unei triste aduceri-aminte…

Cel incriminat azi, de acest institut-sinecură, Adrian Păunescu, nu este primul poet strivit pentru a nu trezi cumva din lumea umbrelor pe cei vii de aici (vii dar atât de aproape în a ajunge doar niște umbre). Căci poetul, fie el și de peste vremuri, poate „ridica” umbrele umblătoare, fie acestea și aproape respirându-și propria moarte… Și sunt atâția poeți din vremurile de trudă la gloria astrală a țării ce au fost zdrobiți cu furie de detractorii și vânzătorii de neam în ultimele trei decenii… A fost simplu, a fost ușor, a fost posibil, pentru că nimeni nu s-a îngrijit a-i omagia, a-i celebra și a le recita operele la nivel de mase… Iar când, pe ici-colo, se mai spunea, aproape în șoaptă, câte un vers, (căci, poeții, și de dincolo de moarte, pot deștepta umbrele umblătoare ale viilor, nu?!), numele le era hulit, ponegrit, ridiculizat, înlăturat… Aidoma și aceia ce se luptau a le ține vii mesajele… Și îi știam pe acești satrapi fără demnitate, fără simțire, fără conștiință, și chiar fără o minimă inteligență, și nu doar „emoțională”, care stăteau de veghe să nu scape cumva vreun vers…

Pe acel „calapod” s-a așezat acum și acest institut cu prea multe acronime… Să fie un alt plug care să taie adânc în ființa noastră națională în numele unor false incriminări, prin mii și mii de file de impostură trecute prin cerneala învinovățirii colective… Dar nimeni nu va putea reteza vreodată aripile unui cenaclu poetic, omagiindu-și Titanii!… Nimeni nu va putea să-i transforme pe cei vii, trăind din suflul de peste vremuri al poeților, în cadavre umblătoare acceptând tăcerea lașă… Iar „Flacăra” va arde pe mai departe!… Căci ea nu este doar făclia unui blazon de familie, ci a unei națiuni ce și-a găsit simțirea, voința, trezirea, puterea, curajul în rostirile astrale ale poeților…

 

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea