Dacă vom avea curiozitatea să înțelegem semnificația sintagmei –analfabetism funcțional – ne vom apropia de o realitate pe care o intuim dar o ignorăm cu bună știință. Din păcate, ea există în statisticile concluziile rapoartelor Comisiei Europene. Din datele înregistrate reiese că „în structura de învățământ european 40% dintre români au dificultăți atunci când scriu și citesc și au mari probleme când vine vorba de socotit”. De ce am luat în calcul acum această sintagmă și crunta ei realitate? Pentru că suntem prea optimiști când e vorba de un viitor care încet-încet dispare din grila valorică a identității noastre, pentru că ne-am obișnuit să acceptăm oricum și oricând realități care ne pulverizează trăirile, speranțele, viața. Ce să facem cu ele? Cui să ne predăm temerile și cum să construim o teorie și o practică a fondului cu forma sa potrivită? Celor cărora le pasă asumat, celor care cred în ziua de mâine, celor care se străduiesc să fie responsabili cu propriile lor fapte vorbite, ar fi unrăspuns. Dar nu este singurul pentru că oamenii au obosit să apere valori în care nu mai cred mulți dintre noi. Repere precum granițele unei țări, precum cuvintele unei limbi, precum onestitatea propriilor rădăcini sunt vulnerabile într-o lume prea grăbită cu ea însăși. Domnul Gheorghe Răducan, pe numele său de alint și de autor, Puiu Răducan, face parte din categoria acestor neobosiți apărători ai granițelor noastre fără a cenzura deschiderea spre universul valoric. Dimpotrivă, aș zice! Insistă să fim și nu oricum. Demni, cât se poate! „Sub ceasuri de tocmeli vine din urmă tăcutul trecut. Vine peste noi, dar degeaba vine. Avem prezent democratic, dar mai ales... viitor. Candelabrele democrației se pitesc unele după celelalte și se rătăcesc „democratice”, exact când tragem storuri peste stele. Și cei tineri și cei născuți mai de demult măsoară iubirea-n două șoapte. Într-o zbatere de clipă vedem și constatăm cum virgulele de la colțul străzilor se revarsă spre păcat. Munții poartă brazii în cârcă spre apusul răsfrânt cu un picior din secundă afară, totul în profunda și jalnica democrație. Vrejul gândurilor, adevăratul soldat al gerului, îmi trece palma peste ochiul obosit. (Gerul democrației, p.34). „Sub icoana demnității de român”, sintagmă pe care domnul Răducan o folosește ca pe o unitate de măsură în cărțile sale, realitatea românească este radiografiată cu tenacitate, cu indulgență uneori dar și cu durerea celui care ar fi vrut să nu ajungă în surghiunul dezamăgirii... de român. Aceeași sintagmă devine titlul cărții pe care autorul ei o transformă într-un manifest al zilelor, timpului strâmtorat valoric din care nu câștigăm decât speranțele alăturate iluziilor. „Și de mă vor duce-n surghiun, am să-i pârăsc lui Dumnezeu” afirmă autorul. Din acest drag de adevăr, de unicul Dumnezeu, autorul este revoltat de asprimea vremurilor pe care le trăim și, cu siguranță, a celor care dețin controlul politic, social, mediatic, acelor care au uitat ce înseamnă să ai o conștiință civică. Domnul Puiu Răducan este un neobosit iubitor de neam românesc. Greu de acceptat pentru un observator lucid, precum autorul acestei cărți, toate cele ce ating neverosimilul existenția într-un secol 21 care ar fi putut fi altfel pentru România. De ce nu e, veți afa din cartea domnului Gheorghe Puiu Răducan, care merită citită din drag din ce ar fi putut fi! Iubirea de neam, de ai tăi, de viitor, de prezent și de trecut - ce decimează deopotrivă în lipsa unor repere constructive, demne de cei care ne-au lăsat darul unei identități - se rostește în șoapte asemeni unei rugăciuni, semn că onestitatea încă mai trăiește printre noi. O astfel de iubire poartă în sufletul său autorul cărții „Sub icoana demnității de român” sperând să fim cât mai mulți, după lectura ei, în dragul nostru de tot ce e românesc apărându-l cu șoaptele ce mâine poate deveni glas. Un glas ce poate deveni o dimineață asemeni unei rugăciuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu