Speranța salvării conștiinței

Ispitele Gloriei

POSTFAȚĂ

 

După  binemeritatul succes pe care l-a avut cu piesa de teatru „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” Simona Mihuțiu surprinde din nou, demonstrând fără echivoc că drumul pavat cu flori  către dramaturgie nu s-a datorat unei întâmplări norocoase ci este rodul unui imens talent nativ asemeni unui vulcan care odată erupt explodează într-o feerie de scântei extraordinare.

Meritul scriitoarei nu se rezumă însă doar la talentul său în a construi iscusit o piesă de teatru dar și la alegerea subiectului bine ancorat în realitatea de-a dreptul incredibilă a prezentului. Prin scrierile sale Simona Mihuțiu nu este numai o voce literară puternică a zilelor noastre dar mai ales un glas al adevărului, un ecou al simțămintelor, îngrijorărilor și temerilor cu care ne confruntăm cu toții.

Piesa de teatru ISPITELE GLORIEI  are ca subiect conștiința, mai exact conștiința umană, cea care ne diferențiază de alte viețuitoare, de inteligența artificială și roboți, pentru că așa cum spune François Rabelais „ Știință fără conștiință este ruina sufletului”(François Rabelais)

Autoarea Simona Mihuțiu este un scriitor asumat, care a înțeles pe deplin rolul primordial al scriitoruluiresponsabil în societatea de azi.Fiind conștientă de puterea ’’armei’’ pe care o deține, autoarea o folosește inteligent, această piesă de teatru fiindun ecou al conștiinței scriitoarei care se întreabă atât de firesc:’’Fără conștiință, lumea ar mai exista?’’

Pornind de la cuvintele lui Mihai Eminescu conform cărora: ’’Conștiința este tocmai punctul de gravitație al individului. (Mihai Eminescu) observăm că în lumea de azi aflată într-o transformare accelerată și prăbușire forțată, orientarea este spre amputarea acestui ’’punct de gravitație al individului’’. Îndepărtarea de valorile vechi, tradiționale și morale ale familiei, educației și credinței duc în fapt la îndepărtarea de conștiință. ’’Atât de mare e înșelăciunea, că primesc cu plăcere în suflete momeala aceea și nu se gândesc că plăcerea aceasta, ce poate răni, este scurtă și trecătoare, pe când durerea e continuă iar învinuirea conștiinței, cumplită.’’ (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Lectura  piesei de teatru ISPITELE GLORIEI acaparează atenția cititorului de la primele pagini și o întreține la aceeași intensitate până la final, printr-o intrigă bine țesută, personaje bine conturate și un dialog spumos, ușor și fluid care-i dă naturalețea unei căderi de ape limpezi și profunde. Nu voi cădea în ispita povestirii acestei minunate piese de teatru pentru că nu doresc să-i știrbesc cititorului extazul descoperirii, de aceea voi puncta câteva aspecte importante pentru care merită să o citiți.

Doresc să evidențiez coperta acestei cărți  care este  realizată de  tânăra artistă plastică IRIS RÎPĂ într-o sinergie perfectă cu subiectul piesei de teatru, subliniind încă o dată sclipirea talentului său de excepție.

Cu o creativitate extraordinară scriitoarea- dramaturg Simona Mihuțiu creează un dialog între real și ireal, personificând conștiința pictoriței Gloria într-un personaj, sincer, direct, plăcut și angelic pe care o numește foarte inspirat: ’’Angi’’.

La polul opus personajul pictoriței Gloria este sinuos, plin de semne de întrebare, fapt ce lasă  loc descoperirilor ulterioare de tot felul, scriitoarea jucându-se cu sensul cuvintelor și presărând dialogul cu umor, spre deliciul cititorului.

Fiecărui personaj îi este desenat de la început un profil psihologic de bază, oferind un contrast interesant și atractiv între personaje dar și în evoluția proprie ulterioară care se accentuează cu fiecare scenă, lăsând ușa larg deschisă surprizelor, iar scoaterea la lumină a unor secrete îngropate demult creează un suspans emoțional.

Lumea artelor este o lume fabuloasă în care se întâlnesc în îmbrățișări și uneori în ciocniri violente întunericul cu lumina, tristețea cu veselia sau minciuna cu adevărul. Pictura, la fel ca celelalte arte reprezintă în fond, exprimarea unor stări, trăiri, visări, emoții și sentimente pe care artistul  le redă prin mijloacele creative de care dispune iar autoarea știe sa scoată in evidență acest fapt.

Atât de frumoasa temăa iubirii este și ea prezentă în piesa Simonei Mihuțiu. Sentimentele profunde stau la baza relațiilor solide pe care nu le dizolvă nicio furtunăchiar dacă vine cu un bagaj ascuns din trecut.

 Cartea este presărată cu lecții de viață spre care cititorul este condus pas cu pas. Întâlnim aici punerea în scenă a câtorva proverbe și zicători românești: „ Neîncrederea naște neîncredere’’, „Iubirea adevărată învinge’’  ‚„Minciuna are picioare scurte’’, „De ce fugi în spate duci’’ ‚ „Cea mai bună minciună este adevărul’’ dar și confirmarea zicerii lui Albert Camus:  „Totul începe prin conștiință și nimic nu are valoare decât prin ea’’. (Albert Camus)

De mici am fost educați să nu ne însușim ceea ce nu ne aparține dar deseori credem că furtul este doar acela material, de bani sau obiecte, uitând că și furtul intelectual tot furt este, furtul unei idei sau al unui plan fiind la fel de grave. Răzbunarea unui furt cu altul nu face niciuna din fapte mai puțin culpabile.

În mod evident mustrarea conștiinței nu poate să apară decât atunci când ești conștient că ai făcut ceva incorect, dar ce ne facem atunci când „incorect’’ este toleratdevenind „acceptabil’’ sau ’’scuzabil’’ și conștiința ațipește spre adormire veșnică?

 În lumea de azi, tot mai des, întâlnimmediatizatacel model ’’scuzabil’’, acel așa-zis ’’acceptabil’’ fiind considerat semi corect care este dat de vip-urile de cancan. Din păcate atunci când se intervine greșitîn mod constant, chiar la noțiunile ce stau la  baza principiilor valorice, prin modele de conduită eronate nu avem cum să așteptăm o mustrare corectă a conștiinței, fie individuale  sau colective! Compromiterea valorilor tradiționale și morale, ale familiei, educației și credinței, otrăvesc viitorul pentru că acestea duc la adormirea sau uciderea conștiinței!

O altă lecție pe care ne-o predă autoarea este lecția succesului sau „La noblesse oblige”  Dacă drumul pentru atingerea piscului celebrității  este deosebit de anevoios, greu și plin de obstacole, ceea ce este cel mai greu, odată ajuns acolo, e să te menții în vârful gloriei. Personajul  Gloria  simte presiunea celor din jur dar și nevoia proprie de a confirma celebritatea de care se bucură,  prin măsura talentului său.

Autoarea reușește să aducă cu succes în lumina reflectoarelor momentul de inspirație, intuiția creativă ce se transmite prin acel flux divin, ca pe o  linie aproape invizibilă ce separă faima de anonimat.

Așa cum creația unui artist este considerată terminată doar atunci când  conștiința îi dictează sentimentul de  mulțumireși piesa de teatru ISPITELE GLORIEI se sfârșește atunci când  scriitoarea Simona Mihuțiu simte că mesajul ei a fost transmis și atâta timp cât mesajul ajunge la cine trebuie  mai avem „speranța de salvare a conștiinței’’ pentru că speranța moare ultima!

Mihaela CD

 TWUC, LSR, WPAC