Sursele de nemulțumire cu ceea ce se petrece în zilele noastre nu scad în ultimii ani. Sărăcia, pandemiile, unele provocate din laboratoare, crimele, războiul, înarmarea în Europa, spre a prelungi în funcții decidenți fără realizări, voința malefică de parvenire, reaua credință și minciuna organizată sunt printre ele. Cu siguranță, o sursă este inegalitatea dintre oameni, ce se adâncește inclusiv în societăți care proclamă nu doar egalitatea în fața legii, ci și egalitatea șanselor.
Pe lângă inegalități se trece adesea cu nepăsare,
chiar și în democrații. O fac nu doar decidenții, mulți vizibil șterși și fără
viziune și răspundere, ci și intelectuali legitimați de prestații.
Cu ani în urmă, într-o conferință la Cluj-Napoca,
Bronislav Gyeremek argumenta că „intelectual este cel care se dedică celorlalți
oameni”. Cât se regăsește în viața din zilele noastre această caracterizare?
Rolul
intelectualității
În Romania de azi, un fapt este izbitor printre
multe altele: o țară sărăcită de decizii diletante s-a umplut în instituții
reprezentative cu „intelectuali” gomoși, dar cu performanțe joase, care-și
degustă căpătuiala într-o societate prădată de nepricepere și hoție. Prin ceea
ce au făcut sau nu au făcut, mulți au coparticipat la destrămarea de industrii,
la scăderea performanțelor și aruncarea țării spre junk, în traiul pe datorii,
în emigrare. Alții, de format și mai debil, în pofida titlurilor, trăiesc din
împiedicarea schimbărilor. Toate acestea, ca la nimeni.
În alte societăți, conștiințele sunt treze, iar
intelectualii nu-și duc viața cheltuind recompense pentru simpla căpătuială,
într-un sistem fără analog în Europa. Ei explorează și discută starea
comunității, mai ales când aceasta are asemenea indicatori. Democrații
responsabili pun în discuție societatea lovită de inegalitate.
Sub acest aspect, dar și acela, primordial, al
preocupărilor de contemporanist, m-a interesat opera intelectualilor sensibili
la stările de lucruri. Reținusem în anii formării ceea ce spunea Hegel –
„realitatea trăită trebuie să fie cunoscută înainte de orice”. Am adăugat ceea
ce spunea Habermas – „să citești complet un autor sau într-o temă, ca să te
poți pronunța”. M-am raportat în acest fel la opera multor filosofi, sociologi,
teologi, firește, dar și economiști – în lectura mea Atkinson, Streeck, Bootle,
Piketty fiind ceea ce are mai reprezentativ Europa actuală în materie.
Interesul meu pentru Michael Sandel s-a concentrat
pe demersul său pentru a complementa individualismul și competiționalismul cu
respectul demnității oamenilor și asumarea comunității. Interesul pentru Thomas
Piketty s-a concentrat asupra redării evoluției capitalului și nevoii de
schimbare în actuala Uniune Europeană.
Din dialogul celor doi a rezultat recent cartea
Equality. What it means and why it matters (Polity Press, 2025). Tema acesteia,
a inegalităților de azi dintre oamenii,
care atinge destine, o impune de la început atenției. O comentez pe scurt din
versiunea germană (Thomas Piketty, Michael J. Sandel, Die Kämpfe der Zukunft.
Gleichheit und Gerechtigkeit im 21. Jahrhundert, Ch. H. Beck, München, 2025),
care mi-a căzut mai repede în mână.
Noua
situație a inegalității
Situația inegalității este redată în carte cu date
statistice, de la care se și pleacă. Iată câteva, grăitoare.
În Europa, cei mai bogați 10% dețin 1/3 din venituri
și 1/2 din proprietățile de pe continent. În SUA, inegalitățile sunt și mai
mari. În SUA, în anii cincizei, 90% dintre tineri erau la high schools, în
Germania, Franța, Japonia, aproximativ
20-30%. În SUA, se pompează în sistemul de sănătate 18% din PIB, dar
rezultatele sunt mai mici decât în Europa, unde cifra este mai mică.
Universități precum Harvard sau Stanford au cu mult mai mulți studenți din
familii situate sus pe scala veniturilor decât ponderea acestor familii în
populație, încât meritocrația care se dispută la acest nivel este falsă, venind
după o implacabilă segregare socială. Cele două universități selectează fiecare
din aproximativ 30.000 de candidați la admitere pe an în jur de 2000 de
studenți, după ce le oferă puncte în plus la admitere celor care vin din
familii de alumni ai acelor universități. Elita decizională a multor societăți
se recrutează de fapt dintre absolvenții universităților de elită, care duc mai
departe în viitor tipul de carieră bazat pe segregare socială de care au
beneficiat. Se ajunge la situația în care o mare parte a populației unor țări
să nu fie reprezentată în democrații. În SUA, 38% din populație, în Europa și
mai puțin au trecut prin învățământul superior, restul oamenilor fiind practic
în afara cercului din care se recrutează elita politică. Astăzi, țările
europene formează din impozite aproximativ 50% din veniturile naționale – acum
un secol o asemenea formare din impozite fiind socotită „comunism”, operarea
până la Primul Război Mondial fiind de 10%. Dacă ne întrebăm câți dintre
cetățeni aleg guvernările de azi, este clar că, azi, în fapt, stabilesc
decidenții aproximativ un sfert dintre cei bogați (p. 151) din societățile
respective.
Datele statistice spun că „era neoliberală”,
începută în anii optzeci, a adus cu sine o „inegalitate crescândă” a
cetățenilor în democrații. Chiar dacă, în alte domenii în această eră – relația
dintre oameni de culori diferite, dintre sexe, dintre Nord și Sud –
inegalitatea s-a redus.
Cercetarea istorică face să se poată vorbi,
totodată, de o forță ce duce înainte, spre mai multă egalitate, care străbate,
de altfel, evoluția modernă (p. 11). Ea s-a datorat „luptelor politice și
mobilizărilor sociale”. La fel va fi și
în viitor.
Veniturile
înseamnă relații între oameni
Nu este vorba în cartea Die Kämpfe der Zukunft doar
de a descrie inegalitatea de azi. Cei doi autori caută de fapt soluții de
avansare spre egalitate. Economistul francez acuzase anterior adâncirea
decalajelor sociale în societățile orientate de competiția pentru profit, iar
filosoful american criticase falsificarea meritocrației în accesul la studii
universitare din moment ce acesta este condiționat de finanțare din partea
familiei. Thomas Piketty contează explicit în căutările lui pe „nevoia de
participare democratică și autoadministrare” a oamenilor, care antrenează o
„tendință pe termen lung spre egalitate” în viața socială.
În fața oricărei analize a egalității rămâne
celebrul Discours sur l’origine et les
fondements de l’inegalite parmi les hommes (1754), al lui Rousseau, care a
plasat originea inegalității, cum se știe, în emergența posesiei și a
considerării comparative de sine – așadar, în proprietate și conștiința
diferenței talentelor. Opinia lui Thomas Piketty este aceea că „problema este
mai puțin prima delimitare, prima bucată de proprietate privată, cât mai curând
dilatarea fără granițe a proprietății. La Rousseau este foarte clar, iar
aceasta este și concepția pe care eu încerc să o desfășor. Problema nu sunt
oamenii care posedă o casă sau propria mașină, problema este concentrarea de
proprietate de neînțeles în mâinile a tot tot mai puțini, care conduce la o
concentrare a puterii” (p. 157). O asemenea concentrare modifică amplu
relațiile dintre oameni ca simpli oameni.
În mod salutar, abordarea inegalității în cartea lui
Thomas Piketty și Michael Sandel se face pe trei planuri: economic sau accesul
la bunurile de bază – „sănătate, educație, hrănire, circulație”; egalitatea
politică sau „dreptul de vot, putere, participare”; demnitatea persoanei sau
„status, respect, recunoaștere, onoare, recunoașterea valorii omului” (p. 13,
p. 153). Desigur, se pune inevitabil, întrebarea: sunt cuplate aceste planuri
sau nu? Se pot decupla participarea politică și demnitatea personală de
venituri?
Răspunsul general al dialogului dintre Thomas
Piketty și Michael Sandel este că cele trei planuri ale inegalității –
economic, politic și al demnității – sunt cuplate. Decuplarea la scara
societății a vreunei valori de resursele financiare nu este realistă. Altfel
spus, inegalitatea de venituri și de avere afectează participarea politică și egalul
respect al oamenilor în societate și este acum întrebare deschisă pentru cei
care iau în serios egalitatea prevăzută de constituții.
Autorii împărtășesc premisa generală că „nu există
conținuturi factuale pur economice” (p. 150) – orice indiciu economic
presupunând relații în societate. Pe cale de consecință, argumentează Thomas
Piketty, „un fapt monetar nu este doar monetar” (p. 13) – salarul, venitul și
orice operare cu bani au implicații în relațiile dintre oameni. În fond, în
relațiile monetare de orice fel se joacă „timpul” vieții oamenilor, iar un om
ajunge „să dispună”, direct sau indirect, de alt om. Cu inegalitatea de
venituri se instaurează relația asimetrică dintre timpul unora și timpul altora
și dintre persoane. „Ceea ce este amenințat de către masivele inegalități
monetare sunt, de aceea, fundamentele idealurilor noastre de democrație și
autoadministrare, care se referă nu doar la organizarea formală a luptelor
politice pentru alegere și accesul formal la informație, ci și mai curând la relațiile
sociale informale înăuntrul comunităților locale în care oamenii
interacționează și comunică unul cu altul” (p. 14). Sub datele monetare este
cazul să citim felul cum interacționează și trăiesc oamenii.
Reducerea
inegalității
Ce-i de făcut în situația de astăzi a adâncirii
inegalităților? Răspunsul lui Thomas Piketty este că studiul istoriei economiei
oferă argumentul că se pot stăpâni inegalitățile din societățile moderne
printr-o „străduință comună”. Ne încurajează să ne străduim împrejurarea că în
cursul istoriei moderne s-a micșorat diferența dintre 15% cei mai remunerați și
50% sau chiar 10% cei mai puțin remunerați din societate.
Tot epoca modernă oferă probe că accesul la educație
a fost premisa „enormei creșteri de bunăstare” (p. 15) și a reducerii
inegalității. De aceea, și astăzi este valabil idealul unui „sistem de
învățământ superior echitabil (fair)” – doar că acesta trebuie și realizat în
fapt. Căci tocmai din învățământul superior pleacă astăzi inegalități dramatice.
Mai trebuie adăugat că sistemul relațiilor
internationale are un mare rol în inegalizare. În fond, datorăm nivelul nostru
de viață actualei diviziuni a muncii, care a făcut ca Sudul să plătească.
Exploatarea brutală a resurselor naturale și umane este realitate (p. 16), iar
a o contracara este o sarcină ce revine celor care trăim astăzi.
Thomas Piketty își specifică poziția în dezbaterea
internațională actuală prin propunerea de „decomodificare (Dekommodifizierung)”
sau „demarketizare” (Entmarktung) ca politică, prin care are în vedere trecerea
unor sectoare ale vieții sociale într-o altă gestiune decât cea care urmează
profitul. De altfel, prin „decomodificare” (spre deosebire de „decomoditizare”)
economiștii actuali au în vedere procesul prin care valoarea de schimb a unor
obiecte și servicii este înlocuită cu o valoare ce transcende comercializarea.
Pot fi decomodificate, argumentează Thomas Piketty, educația, sănătatea și
cultura, în care se mișcă mai mult de 25% dintre resursele financiare ale unei
societăți (p. 26). Dacă aceste sectoare trec pe altă bază, atunci se vor putea
reduce diferențele monetare dintre oameni.
Cât de importantă este decomodificarea o arată multe
exemple. Spre ilustrare, în educație, remunerarea profesorilor după notele elevilor
sau studenților este pozitivă la început, dar, cu timpul, se dovedește că
distruge pregătirea tinerilor (p. 36). Năzuința la profit nu duce neapărat la
performanțe – acestea presupun și altceva. Thomas Piketty arată că istoricește,
atât cât s-a realizat, decomodificarea a jucat un rol important în dezvoltarea
sectoarelor menționate, chiar dacă rezultatele ei depind de motivațiile ce se
creează.
Critica
teoriei economice
Michael Sandel spune că economiștii din mainstreamul
de astăzi ar trebui să ia mai puțin ca de la sine înțelese felurile de evaluare
și preferințele consumatorilor în viața economică actuală (p. 41) și să
privească lucrurile în cadrul societății ca întreg. Ar fi nevoie în democrații
de „o dezbatere politică” asupra situațiilor (p. 42). Mai ales că domeniile
educație, sănătate, cultură depind în rezultatele lor de evaluări, iar valorile
lor rămân specifice. La propriu, logica profitului este restrictivă pentru
performanța lor. La rândul său, Thomas Piketty spune că economistul ar trebui să
învețe din istorie și că se el însuși se consideră un „istoric social și
economic” (p. 42), care admite că „evaluarea este proces politic” (p. 42).
Educația, sănătatea, cultura ar trebuie să-și stabilească valorile în funcție
de întregul vieții (p. 43), iar „decomodificarea” ia în seamă tocmai acest
fapt.
Întregul sistemul de educație, argumentează cei doi
autori, este de privit din perspectiva reducerii inegalității, care sporește
deocamdată. De pildă, social-democrația de azi stagnează la nivelul anilor 80 –
deși între timp a crescut înscrierea la universități de la 30%, la 50-60%
dintr-o cohortă (pp. 46-47), mijloacele financiare rămânând, însă,
insuficiente. Ea luptă prea puțin pentru participare la decizii cu optici
proprii în întreprinderi, încât nu se democratizează decizia și nu ia în seamă
faptul că bunăstarea Nordului nu mai merge fără cea a Sudului. Pe de altă
parte, în loc să-l critice pe Donald Trump, curentele ce se revendică din
democrație ar face mai bine să-și vadă „propriile deficite” (p. 52) în ceea ce
privește organizarea producției și asigurarea locurilor de muncă, pe care
actualul președinte american le prețuiește. Nu este „populism”, cum spune o
propagandă eronată, să te ocupi de acestea. Pe un plan mai larg, numai luând în
seamă organizarea producției și situația locurilor de muncă se va putea face
față competiției geopolitice cu China (p. 48), care operează diferit.
Meritocrația
falsificată
Michael Sandel este de acord că s-a adâncit
prăpastia între oameni sub aspectul venitului și averii (p. 71) și că a crescut
efectivul celor care cred că veniturile și averea li se datorează doar lor, nu
și societății. Meritocrația de care se vorbește pe acest teren are o „latură
umbroasă” – „ea ignoră binele comun” (p.
73) și devine falsă meritocrație.
Problema este în mod exact a universităților, din
care se recrutează azi elita decizională din societate. A avut dreptate
senatorul Edward Kennedy cu propunerea de a înainta spre o rezolvare ce face
admiterea accesibilă tinerilor din familii mai puțin bogate. Altfel, rămân, în
continuare, prea puțini reprezentanți ai muncitorilor în parlamentele
democrațiilor (p. 85), după ce universitățile îi favorizează la admitere pe
tinerii din familii bogate. Michael Sandel vrea „schimbarea structurii de clasă
a universităților de elită” (p. 88) și începerea astfel a unei asanări a
reprezentării în parlamente a diferitelor categorii sociale.
După ce Michael Sandel vede în înțelegerea
oficializată a meritocrației o falsificare, Thomas Piketty formulează și mai
grav: tinerii înstăriți au bani să urmeze studii performante, numai că aceștia
nu sunt banii lor, ci banii muncii a milioane de oameni. Și el este de părere
că „sistemul universitar a devenit o gigantică instalație de sortare sau de
ranking pentru oamenii tineri” (p. 93) și că acest sistem ar trebui făcut
accesibil tinerilor valoroși, indiferent de averea părinților.
Mă bucur să constat că am spus-o, la rândul meu, pe
cazul României și am lărgit, deja în 1997-98, prin decizii ministeriale,
autonomia universităților (trecând în competența lor admiterea) spre a mări
accesul tinerilor la studii superioare, mai ales că România era în anii
nouăzeci pe ultimul loc în Europa la acest indicator (Vezi toate deciziile în
A. Marga, Anii reformei 1997-2000, 2006). Că unii s-au grăbit să echivaleze
lărgirea accesului cu reducerea exigențelor, ține de înțelegerea lor, nu era în
nici un caz decizia mea.
Ambii autori consideră că ar trebui divorțat de
„mitul meritocratic”, căci întreține o mobilitate verticală în urma unei
segregări sociale (p. 101). După cum ar fi cazul unui divorț de „credențialism”
– concepția care creditează automat diplomele și titlurile, fără vreo
verificare a capacităților posesorilor lor. Peste toate, în discuția despre
universități sunt de pus tot mai clar în relief capacitățile efective, spre a
reconverti învățământul superior în mijloc de propășire a societății, în locul
instrumentării lui în favoarea celor avuți.
Thomas Piketty consideră că trebuie să crească
ponderea finanțării publice în educație, sănătate, cultură (p. 103), încât
aceste domenii să fie decomodificate (demarketizate) și să permită diferitelor
categorii sociale să apeleze la ele. Pentru susținerea financiară a unui astfel
de sistem este nevoie, între altele, de asigurarea unui alt sistem de
salarizare în societate, desigur nu de 1 la 1, dar cel mult de 1 la 5 (p. 104).
Este nevoie de o discuție publică pe temă, în care au de conlucrat economiști,
politicieni, filosofi și cetățenii în lărgime.
Aspecte
politice
Ceea ce
recomandă Thomas Piketty ca miez al contracarării inegalității este
„impozitarea progresivă; o mai energică construire a statului bunăstării și a
impozitului pe moștenire, care trebuie să finanțeze o moștenire pentru toți”
(p. 21). Plecând de aici, educația sănătatea și cultura se pot organiza și în
afara „logicii profitului”.
Friedrich Hayek considera că fără ținta profitului,
activitățile duc la favorizarea dictaturii. Sprijinitorul de odinioară, totuși
al dictaturii lui Pinochet vedea în exclusivismul profitului singura apărare a
libertăților. Acestei optici, Thomas Piketty îi opune argumentarea că abia
anihilarea acestui exclusivism poate reduce inegalitățile și favoriza
libertățile. Neoliberalismului el îi opune o social-democrație reconstruită.
Social-democrația actuală continuă, însă, eroarea
mai veche, când și-a schimbat angajarea politică de a reprezenta dezavantajații
soartei, iluzionându-se că problema ar fi rezolvată. Concret, Thomas Piketty
apără ideea unui „stat social” care reduce masiv excesele în diferențele de
salariu, venit, bunăstare (p. 28). Argumentul său este acela că, de fapt, marea
dezvoltare, inclusiv în SUA, s-a atins cu un astfel de stat în secolul al
XX-lea – capitalismul a fost mai de succes de fapt cu „statul social”.
Cum a fost posibil? Lărgind șansele de educație: ca
un indiciu, în anii 50, în SUA, 90% dintre tineri erau, în highs schools, în
Europa, 20-30%. „Aceasta a fost cheia bunăstării” (p. 29). Și astăzi un nou
contract social este necesar, iar soluția în fața inegalităților crescânde
constă în „reducerea diferențelor de venituri” (p. 31).
Thomas Piketty se declară fără aprehensiuni pentru
„un socialism participativ și democratic” (p. 27; 116), chiar cu riscul
neînțelegerii în contextul sufocat de propagandă de astăzi. Sub termen el are
în vedere, într-o detaliere elocventă, construirea unui „sistem de drept” care
restabilește, pe fondul libertăților și drepturilor imprescriptibile ale
individului și cetățeanului, „datoria față de comunitate” (p. 117) – cu accent
pe datoria celui care performează în întreprinderea sa economică. Aceasta
datorie urmează să fie decisă de fiecare stat și guvern (p. 120), fiecare
asumându-și „suveranitatea” – o „suveranitate universalizată” (p. 121), într-o
lume cu granite ce rămân deschise.
Social-democrația ar fi cazul să-și asume problemele
organizării economiei, ale comerțului și ale asigurării locurilor de muncă (p.
144). Michael Sandel pledează pentru preluarea de către stânga a temei
patriotismului (p. 139) și argumentează că o „politică a recunoașterii”, care
este și o „politică a identității”, este indispensabilă (p. 149). El este de
acord că „bunăstarea este o caracteristică a vieții colective, nu individuale”
(p. 109) și spune că „trebuie să construim o structură civilă pentru o viață
împărtășită” (p. 110). Această structură lipsește în proiectul grandios al lui
John Rawls, care a stabilit cadrul normativ al unui nou contract social, dar nu
l-a concretizat în vreun fel.
România
în fața inegalităților
România actuală este brăzdată de inegalități cu baze
diferite. Sunt inegalități cu bază în economia neoliberală – efortul și
inițiativa pline de competență ale unor cetățeni merituoși, care s-au detașat
în competiție. Dar sunt și inegalități cu bază tradițională – dificultățile
multor oameni de a ajunge la credit, subdezvoltarea unor zone, carențele
infrastructurii, lăcomie. Sunt, totodată, inegalități rezultate din fraudare –
din descompunerea industriei țării, favorizarea cu legi a clientelei,
remunerarea fidelității față de regim, hoția. De aceea, tema inegalității
rămâne gravă, dar soluțiile vor trebui diferențiate.
Cu deficitele ei de acum, România are nevoie de
inovație, de producere de bunuri, de instituții conform sensului lor și de
reducerea inegalităților. Ea procedează înțelept calibrându-și deciziile în
funcție de starea în care țara a fost împinsă în ultimele decenii. Nu obsesia
prelungirii unei puteri corupte, securiste și necalificate, care a dus în crize
și nu are cum să scoată la liman, ar trebui să conteze. Schimbarea este acum
imperativă. (Din A. Marga, Refacerea și viitorul Europei, în curs de apariție)
Autor:
Andrei Marga
Sursa:
<a
href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu