Povestire dramatică și memorialistică
Nu-mi amintesc cu exactitate ziua. Au rămas însă în
memorie încăperea, lumina, mirosul de hârtie și, mai ales, chipul unui om care
părea că venise dintr-o altă lume. Era în redacția Editurii Cartea Românească.
Am intrat în biroul poetului Mircea Ciobanu și acolo l-am întâlnit pe Leonid
Dimov. Pentru mine, numele lui nu era unul oarecare. Era poetul visului, poetul
care făcea din realitate o poartă spre o lume în care lucrurile își schimbau
rostul, proporțiile și chiar legile. Dar omul din fața mea nu semăna cu
imaginea unui poet triumfător. Părea obosit. Foarte obosit. M-a privit o clipă.
Avea o privire greu de uitat, parcă atentă la ceva ce noi, ceilalți, nu puteam
vedea.
Mircea Ciobanu era la masa de lucru.
— Uite, Leonid, un tânăr scriitor, spuse el.
Dimov zâmbi discret. Nu era un zâmbet de
complezență. Era mai degrabă o deschidere prudentă către un necunoscut. M-am
așezat. Pentru câteva secunde nimeni nu a spus nimic.
Pe masa lui Mircea Ciobanu erau manuscrise, cărți,
foi corectate. În încăpere se auzea doar foșnetul hârtiei.
Atunci am înțeles că mă aflam în fața unui om pentru
care cuvintele nu erau niciodată simple.
— Scrii? m-a întrebat Dimov.
— Da.
— Poezie?
Am încuviințat.
A zâmbit din nou.
— Atunci să ai grijă. Poezia poate fi o salvare, dar
poate deveni și o condamnare.
Nu știu dacă acestea au fost exact cuvintele lui.
Memoria nu păstrează întotdeauna literele. Păstrează însă sensul. Și sensul
acelor cuvinte a rămas în mine.
Mai târziu aveam să aflu mai multe despre destinul
său. Leonid Dimov fusese un om care trecuse prin vremuri potrivnice. Născut la
Ismail, crescut la București, studiase Litere și Filosofie, dar și alte
domenii, fără să-și încheie toate studiile. Debutul editorial a venit târziu,
în 1966, cu volumul Versuri. În spatele poetului oniric se afla însă un om care
cunoscuse frica istoriei.
În 1958 fusese arestat, iar experiența închisorii
avea să lase o urmă adâncă asupra destinului său. Sursele biografice consemnează
că a fost închis la Jilava, fiind eliberat în 1959. Poate că de aceea, atunci
când l-am întâlnit, am avut impresia că în ochii lui exista o cameră închisă. O
cameră în care nu intra nimeni.
— Dumneavoastră credeți în vise? l-am întrebat.
Dimov s-a uitat spre Mircea Ciobanu.
— Dar dumneata?
— Cred că uneori visul spune adevărul.
A râs încet.
— Uneori? Poate că realitatea este aceea care
visează.
Mircea Ciobanu ridică ochii din manuscris.
— Leonid, iar începi…
Dimov zâmbi.
— Ce să fac? Asta mi-e meseria.
Am râs cu toții. Dar după râs a venit tăcerea. O
tăcere grea.
Astăzi, când mă gândesc la acea întâlnire, mi se
pare că Dimov nu vorbea doar despre literatură. Vorbea despre propria lui
viață.
Viața lui fusese o luptă între realitate și vis.
Între ceea ce i se permitea să spună și ceea ce trebuia să ascundă. Între poet
și omul obligat să supraviețuiască.
Leonid Dimov avea să devină una dintre figurile
centrale ale onirismului românesc. Împreună cu Dumitru Țepeneag și alți
scriitori, a contribuit la formularea unei poetici a visului. Grupul oniric
avea însă să se destrame sub presiunea politică și culturală de după 1971. Dar
Dimov nu a încetat să scrie. A scris tocmai pentru că lumea reală devenise
uneori insuportabilă. A creat o lume în care obiectele puteau pluti, străzile
puteau deveni labirinturi, iar oamenii puteau trece din realitate în vis fără
să-și dea seama. Carte de vise, Semne cerești, Eleusis, Deschideri, Dialectica
vârstelor, Spectacol, Veșnica reîntoarcere — titlurile însele par trepte către
o altă existență. Dar poetul nu fugea de realitate. O transforma.
Un critic observa că onirismul lui Dimov era profund
legat de biografie, nu o simplă evadare din existență.
Și poate tocmai aici se află drama lui. Visul nu era
pentru el doar libertate. Era și o formă de supraviețuire.
În biroul lui Mircea Ciobanu, conversația continua.
Nu mai rețin toate cuvintele. Îmi amintesc însă mâinile lui Dimov. Și felul în
care se uita la manuscrisele de pe masă. Aveam senzația că fiecare foaie
ascunde o primejdie. În acea epocă, pentru un scriitor, cuvintele puteau fi și
libertate, și risc. Dimov știa asta. O știa mai bine decât mulți dintre noi. De
aceea, poate, poezia lui se refugia în imagini fabuloase. În spatele unui
obiect fantastic putea exista o frică. În spatele unei glume, o rană. În
spatele unei parade de culori, o lume cenușie. În spatele visului, istoria.
Au trecut anii. Leonid Dimov s-a îmbolnăvit și s-a
retras tot mai mult din lumea literară. Mărturii despre ultimii săi ani îl
descriu slăbit, îmbătrânit înainte de vreme, mergând cu pași mici și șovăitori.
Avea numai puțin peste cincizeci de ani. Și totuși se simțea bătrân. Aceasta
este una dintre cele mai dureroase imagini pe care le-am întâlnit în destinul
său.
Un poet al visului, care ar fi trebuit să fie veșnic
tânăr, era urmărit de oboseala trupului. Dar poezia lui continua să viseze.
Trupul slăbea. Cuvântul nu.
În 1987, Leonid Dimov a murit la București. Avea 61
de ani. Când am aflat vestea, mi-a revenit în minte încăperea de la Cartea
Românească. Biroul lui Mircea Ciobanu. Foile. Lumina.Și chipul lui Dimov.
Atunci mi-am dat seama că uneori oamenii pe care îi întâlnim pentru câteva
minute rămân în memoria noastră mai mult decât cei pe care i-am cunoscut ani
întregi. Dimov a rămas. Nu numai prin cărțile lui. Ci prin acea privire. Prin
voce. Prin tăcerile dintre cuvinte. Prin felul în care părea că ascultă ceva ce
venea de foarte departe. Poate din copilăria lui. Poate din închisoare. Poate
dintr-o lume pe care numai poeții o pot vedea.
Astăzi, când mă gândesc la Leonid Dimov, nu-l mai
văd numai ca pe unul dintre marii poeți ai onirismului românesc. Îl văd ca pe
omul din camera lui Mircea Ciobanu. Un om care purta în el două lumi: una în
care trebuia să trăiască și alta în care trebuia să viseze. Prima l-a rănit. A
doua l-a salvat. Iar între ele s-a născut poezia. Poate că acesta este
adevăratul dramatism al vieții lui Leonid Dimov: nu a putut schimba lumea în
care trăia, dar a reușit să creeze o lume în care lumea nu-l mai putea învinge.
Și poate că, în ziua aceea, în biroul lui Mircea Ciobanu, când am stat pentru
câteva clipe lângă el, nu am întâlnit doar un poet. Am întâlnit un om care își
transformase rănile în vis. Iar visul în poezie.
Al.Florin Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu