În comunism au venit în orașul Drăgășani banane. Mă uitam la ele și nu știam ce sunt. Erau foarte verzi. Am cumpărat una. Am mers acasă și am mâncat din ea. Mi-a strepezit limba și dinții și am zis atunci: in viața mea nu mănânc asemenea fructe.
Mai târziu, prin 1980, când m-am mutat la Cluj, lucram la Centrul de calcul în Cluj. Eram cu vreo 80 de colege, majoritatea maghiare. Eu, olteancă, nu înțelegeam de ce nu prea le priveau cu drag. Mie mi se păreau cumsecade.
Una din colege strigă: fetelor, au venit banane, dar pe cine lăsăm aici sa nu lăsăm biroul gol? Am spus: rămân eu, mie nu -mi plac bananele. S-au uitat mirate la mine, intrebandu-se cum de mă săturasem eu de banane, în Oltenia.
Au venit, fiecare cu câte un buchet mare, galbene și frumoase. Imediat am regretat că nu m-am dus, dar eu nu știam că cele coapte sunt bune.
Cum eu la viata mea, am fost o mare norocoasă, asta a venit numai de la Dumnezeu, fără să îi cer, la o colegă îi murise mama de curând. A luat un cuțit și, pe o coală albă, a tăiat 3 banane, inele, inele, galbene și frumoase și ne-a servit pe toate. Așa am ajuns să știu ce bune sunt. Acum nu îmi lipsesc din cămară, citind despre beneficiile bananelor, pe telefonul meu modern, la care nu visasem niciodată că ajung.
Ca să vorbesc cu mama mea în Oltenia, făceam comandă telefonică și după trei zile mă prezentam la Telefoane sa vorbim...
Titina Nica Tene
(Din Volumul "Scurte povestiri din comunism," in curs de apariție)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu