DUMINICA A 7-A DUPĂ RUSALII (VINDECAREA A DOI ORBI ŞI A UNUI MUT DIN CAPERNAUM) MATEI 9, 27-35
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se
țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!
Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat:
Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de
ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor.
Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei,
ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un
om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se
minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii
ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile
şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi
vindecând toată boala şi toată neputința în popor.
„Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu, e mai
degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu, e mai
degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa
Dumnezeu în om. Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu,
omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu.
Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei vederi primordiale a
lui Dumnezeu pierdută, amintire rămasă întipărită în conștiință.” Așa începea
Sfântul Nicolae Velimirovici cuvântul său la Duminica a 7-a după Rusalii,
cuvânt inspirat din dragoste și prețuire față de păstoriții săi. Pentru că
orice cuvânt al nostru, dacă nu se naște din dragoste și sinceritate față de
cel din fața noastră, nu poate fi ziditor al unei relații mântuitoare.
Ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu să străbatem aceste
înălțătoare zile ale Postului Adormirii Maicii Domnului și să fim martori,
prin credință, ai Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Sfinții Apostoli s-au învrednicit să vadă cu ochii trupești, atât cât se putea,
din slava lui Dumnezeu și au grăit despre aceasta. Însă cei doi orbi și cel mut
despre care vorbește Evanghelia de astăzi au primit harul lui Dumnezeu și
tămăduirea de neputința lor prin lucrarea Mântuitorului Hristos și au vestit,
la rândul lor, această bucurie tuturor. Prin intermediul simțurilor, o lume
străină de noi devine a noastră; o lume exterioară devine parte a vieții
noastre și capătă sens și valoare prin ceea ce avem în noi, credință, iubire și
iertare. Orbii pe care-i întâlnește Mântuitorul Hristos în Capernaum nu au
avut bucuria de a fi văzut răsăritul sau apusul soarelui. Aceștia nu au văzut
chipul mamei sau al tatălui, nu au trăit emoția de a vedea chipul aproapelui și
de a se bucura de frumusețea creației lui Dumnezeu. Uneori noi, deși avem ochi
trupești, nu vedem frumusețea creației lui Dumnezeu, pentru că răutatea și
păcatul întunecă modul nostru de a percepe frumusețea făpturii lui Dumnezeu.
Bucuria
de a vedea frumusețea lumii
După ce Mântuitorul vindecă femeia în suferință de
12 ani și înviază pe fiica lui Iair, doi orbi se roagă stăruitor, intrând după
El în casă, cu rugăciunea izvorâtă din credința născută în inimile lor din ceea
ce auziseră despre El, la care se adaugă nădejdea de a fi întâlnit persoana
Care poate să le vindece și lor suferința. Erau încredințați în sufletul lor
că această întâlnire va aduce o schimbare în bine în viața lor. După cuvântul
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, „orbii devin dascăli ai rugăciunii
stăruitoare”. Ei nu întârzie să mărturisească: „Da, Doamne!” (Matei 9, 28),
mărturisire născută din suferință, dar și din încredere și smerenie. Fiecare
dintre ei nu caută vindecarea pentru sine, în chip egoist, ci și pentru
aproapele său aflat în aceeași suferință. Aceștia nu vedeau lumea, dar „se
vedeau” unul pe altul prin împărțirea suferinței. Suferința trupească îi
vindecase de egoismul nimicitor al iubirii și dăruirii. De aceea, Hristos îi
vindecă pe amândoi, pentru ca amândoi să așeze, în locul suferinței, bucuria.
Deși nu se precizează, intuim că orbii au rămas împreună și după ce au fost
vindecați. Mântuitorul îi asigură că această minunată vindecare s-a întâmplat
„după credința” lor, pentru a le dovedi că sunt parte a minunii și „pentru a-i
face pe aceștia mai străluciți, iar pe ceilalți mai râvnitori”, după cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur. Mântuitorul le poruncește ca „nimeni să nu știe”.
Ceea ce rostise Hristos în public „să nu știe stânga ce face dreapta” este spus
acum „cu asprime”, într-o altă formă. Ei, însă, nu ascultă de cuvântul lui
Hristos și devin apostoli în propovăduirea bucuriei. Ei văd acum și vor ca
această bucurie a lor să fie împărtășită de toți.
Vindecarea
celui mut, pricină de discuții și separare
„Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având
demon, și fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 32-33). Această minune
este săvârșită fără un dialog prealabil, întrucât el era mut, dar și din cauza
faptului că nu poți stabili un dialog cu diavolul. Mântuitorul Hristos rostise
în pustiul Carantaniei că „numai lui Dumnezeu să-I slujești”. Această minune a
împărțit mulțimile între cei care „se minunau” și cei care cleveteau zicând:
„Cu domnul demonilor scoate pe demon”. Orice intervenție a lui Dumnezeu în
istorie, și aceasta se întâmplă în fiecare clipă, poate să facă lumină pentru
unii sau poate să-i tulbure pe alții.
În cea de-a doua rugăciune de exorcizare de la botez
preotul se roagă „să i se deschidă ochii gândului ca să strălucească în el (în
cel care urmează să primească botezul) lumina Evangheliei”, iar înainte de
citirea Sfintei Evanghelii preotul se roagă în Altar ca să „strălucească” în
toți „lumina cea curată a cunoașterii” lui Dumnezeu. Evanghelia, vestea cea
bună a mântuirii, a schimbat lumea, a transformat oamenii, a transfigurat
relațiile și sufletele și a vindecat vieți. Atunci când o auzim trebuie să ne
schimbe și pe noi. Evanghelia devine astfel fapta cea bună din viața noastră, împlinită
din conștiința legăturii cu Dumnezeu.
Hristos
– Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre
Ce ar putea însemna această minune pentru noi, cei
de astăzi? Suferința, ca parte din existența noastră pământească, este văzută
diferit de la o persoană la alta. Timpul suferinței poate fi convertit de cel
care suferă într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al
evaluării propriei libertăți și al consimțirii în a-L primi în suflet pe
Dumnezeu Cel iubitor. Suferința orbilor a fost șansa întâlnirii lor cu
Dumnezeu, dar și a apropierii lor, a unuia de celălalt, a sentimentului că
cineva este lângă tine în momente grele și că împărtășește câtuși de puțin din
suferința ta, deși, uneori, suferința devine și spațiu al singurătății. Suferim
fiecare în parte, așa cum nu o poate face altcineva în locul nostru. Suferința
trupească și cea sufletească ne fac mai transparenți în relațiile cu Dumnezeu
și cu oamenii și ne ajută să devenim încrezători în ceea ce primim de la
ceilalți. Fragilitatea umană în suferință ia locul orgoliului și cutezanței
nemăsurate. Suferința ne dă un sentiment al neputinței și al dependenței
noastre de altcineva. Sfântul Apostol Pavel va fi întărit de cuvântul lui
Dumnezeu: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în
slăbiciune”, bine știind că în slăbiciuni locuiește puterea lui Hristos.
Orbii vin la Hristos, iar mutul este adus. Acestea
sunt căile sigure ale dobândirii tămăduirii sufletului și trupului. Prima cale
este aceea de a merge către Hristos cu o credință vie, cu nădejde în puterea Sa
dumnezeiască și cu smerenia de a fi îmbrățișați de iubirea desăvârșită a
Mântuitorului. Cea de-a doua cale este de a-i duce la Hristos pe cei pe care
suferința îi ține legați de patul suferinței. Să-i ducem și să-i încredințăm
lui Hristos, Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor, cu o iubire care „pe
toate le nădăjduiește” și cu o credință asemenea cu a celor patru despre care
citim în Evanghelia altei duminici. Pentru că adevărata bucurie este aceea care
nu uită suferința și care se naște din lumina Crucii și înflorește din Învierea
Mântuitorului. În „Anul omagial al pastorației şi îngrijirii bolnavilor”,
Biserica se dovedește a fi un loc al vindecării, tămăduirii și descoperirii
iubirii. A devenit normă pentru teologia contemporană cuvântul vrednicului de
pomenire Patriarh Justinian: „Rugați-vă pentru cei care nu știu, nu pot sau nu
vor să se roage!”. În dragostea noastră de a-i vedea sănătoși pe ceilalți pot
străluci nădejdea și bucuria Învierii lui Hristos. „Miluiește-ne!” – devine
strigătul suferinței împărtășite, al suferinței care nu mai încape în propria
viață. Doar rugăciunea transformă crucea suferinței în lumină a cunoașterii.
Mulțimea se minunează de cele întâmplate. Femeile
mironosițe au plecat și ele de la mormânt, „minunându-se în sine de cele
întâmplate”; Apostolul Petru se miră și el la ușa mormântului. Sunt exemple
care ne ajută să ieșim din siguranța definită de propriile concepții despre
viață și să trăim sentimentul de uimire care ne asigură de prezența delicată a
lui Dumnezeu în lume și în viața noastră și de faptul că lumea aceasta are
profunzimi pe care nu le putem identifica totdeauna.
Să ne dea și nouă Preabunul Dumnezeu să trăim „prin
credință, nu prin vedere”, pentru a urma calea aici, pe pământ, „cu
răbdătoarea nădejde”, măsurând iubirea lui Dumnezeu nu cu măsura încercărilor
prin care trecem, ci prin măsura crucii Mântuitorului Hristos.
Autor: † Galaction, Episcopul Alexandriei şi
Teleormanului – 11 August 2024
