Așa cum era de așteptat de la primele reproșuri adresate juriului care a hotărât la Botoșani controversata decernare a Premiului Național „Mihai Eminescu” pentru anul 2014,
nelămuririle reale au tins să se piardă în mulțimea
de gesturi violente și probleme
personale pe care detractorii de serviciu i le-au adresat mai ales lui Nicolae
Manolescu. Critici articulate aduse modului în care s-a procedat în acest an
pentru alegerea câștigătorului tind să
fie trecute în planul secund de corul de huiduieli, lirisme subiective și atacuri la persoană care îl au ca țintă pe cel care cândva era autoritatea
supremă în manualele de literatură.
Problemele identificate la capătul unei investigații serioase de Florin Iaru, ori de Alex
Goldiș care reușește să contureze cu
exactitate vina lui Nicolae Manolescu în această chestiune, și Bogdan Crețu,
concentrat asupra importanței Premiului
supus acum abuzurilor de cel care am aflat că a fost, de la Paris, președinte „de facto” al juriului național sunt acoperite de zumzetul inept al
atacurilor la persoană.
Cei care și-au
cultivat în timp umori în jurul numelui lui Nicolae Manolescu nu au pierdut
ocazia de a reproșa orice altceva decât
probemele legate de Premiul „Eminescu”. Cei care văd în controversă o mică
sursă de posturi prin cine știe ce
organizații și jurii au îngroșat și ei tonurile, doar doar se vor vedea intrați în cărți
în locul criticilor competenți. Aceștia sunt ultima speranță a domnului Manolescu în această chestiune:
cu cât atacurile asupra sa vor fi mai grosiere, cu cât reproșurile care i se vor aduce vor fi mai
irelevante și mai exagerate, cu atât
vina sa reală va fi mai greu de băgat în seamă.
Din răspunsul dat de Nicolae Manolescu scrisorii deschise am
înțeles că este el însuși „scandalizat” de faptul că are impresie
unei coalizări împotriva unui coleg premiat. Este de înțeles confuzia pe care actualul președinte al Uniunii Scriitorilor o face astfel și la fel de ușor
de scuzat este faptul că, în calitate de președinte
al juriului, trece cu vederea că, în textul oficial de justificare a premiului
acordat, colegul său de juriu, Mircea Martin, pune pe seama „sorților” premierea unui poet „încă neintrat
printre acei foarte puţini a căror alegere n-ar surprinde pe nimeni”. Ne miră
pe cei care ne amintim cum, în urmă cu mai bine de 4 decenii, Mircea Martin
remarca în textul cu care prefața ediția românească a unui volum de Marcel Raymond
esențial pentru perceperea poeziei
moderne că „la mai bine de 37 de ani de la scriere (cartea) își menține
neatinse valoarea ordonatoare și forța de seducție”.
Iar acum, Mircea Martin, singurul critic literar din România care de ani buni își asumă ca pe o datorie să exprime public rațiunile alegerilor acestui juriul din care
face parte, ajunge să își propună
demisia către Nicolae Manolescu din cauza lipsei de interes arătate de cel din
urmă pentru transparența și justificarea publică a valorilor
promovate.
Mai greu de înțeles
este, astfel, dezinteresul cu care Nicolae Manolescu privește atingerea adusă reputației unei întreprinderi culturale de importanța Premiului Național
„Mihai Eminescu”, o instituție la a
cărei formulare a participat până acum cu seriozitate ca și criticii importanți care i-au stat alături la Botoșani.
Între pozițiile exprimate în aceste
zile orice iubitor de poezie a putut să remarce că avem de-a face cu o instituție în care membrii juriului (de curând lui
Mircea Martin i s-au adăugat cu un mesaj public Al. Cistelecan, Ion Pop și
Cornel Ungureanu) s-au arătat nu doar surprinși
ci și dezamăgiți de ipotezele pe care le-a încurajat prezența domnului Manolescu în conducerea juriului:
·
faptul că nu există nicio dovadă în afara
cuvântului domnului Manolescu pentru felul în care s-a votat,
·
faptul că, și
dacă votul ar fi fost cât se poate de cinstit și
premiul meritat, prezența domnului
Manolescu în postura de a coordona votarea care îl desemnează pe subordonatul
său direct ca premiant, oricât ar fi ea de justificată prin regulament, umbrește tot ceea ce s-a construit la Botoșani în 24 de ani de istorie ireproșabilă a manifestării,
·
faptul că lasă un poet pe care l-a premiat și pe care susține
că îl apreciază să fie victima suspiciunilor născute din prezența sa în juriu.
·
faptul că refuză să lămurească neclaritățile legate de împărțirea voturilor obligându-i pe ceilalți membri din juriu să își
facă publice opțiunile (în fond, dacă
toți cei care l-au votat cu bună credință pe premiantul din acest an sunt convinși de justețea
opțiunii lor, de ce nu ar face-o
publică?!).
·
faptul că preferă să vadă doar atacurile la
persoană și să ignore problemele reale
ale premiului de la Botoșani:
suspectarea de trafic de influență, de
falsificare a votului, de încurajare a jocurilor de culise și de disprețuire
a chiar lucrurilor la a căror construcție
a participat până acum.
Toate acestea arată
că domnul Manolescu are nevoie să fie apărat el însuși, de propria atitudine, la
mare distanță de cel care în anii ’80 pornea pe urmele lui G.Genette pentru
a nota că „literalitatea este maximă (…) în limba matematicienilor, mai scăzută
în cea uzuală, unde subiectivitatea se poate manifesta liber, în sfârșit,
ea tinde către zero în poezie” pentru a ajunge să-și ceară scuze pentru „dorința
de a fi precis, concis și limpede” („despre poezie”, 1987).
Precizia, concizia și limpezimea care au întărit autoritatea
domnului Manolescu sunt acum în pericol să fie îngropate în decizii obscure,
judecăți
arbitrare și balcanisme introduse de N.M însuși și în instituțiile
imune până acum la aceste mărci ale jocului literar românesc impuse de Uniunea
scriitorilor în ultimii ani. Retragerea domnului Manolescu din juriul de la
Botoșani
ar fi un prim semn de părăsire a pozițiilor suspecte de arbitrar, abuz și
trafic de influență de care numele său a fost legat în acești
ultimi ani, un semn că încă mai recunoaște existența unei literaturi scrise de
autori care reușesc să nu fie îndatorați,
așa
cum de curând a ținut dânsul să îi caracterizeze pe autorii
pe care îi reprezintă, nici șefilor, nici politicienilor, nici jocurilor
de culise.
Răzvan ŢUPA
