În timp ce unul dintre cei mai renumiți teologi din România, ilustrul scriitor, pr. prof. doctor THEODOR DAMIAN, m-a evidențiat în 3 numere consecutive ale revistei de mare prestigiu ”LUMINĂ LINĂ", al cărui director este, publicându-mă în primele două numere amintite, cu 5 poezii în total, iar în a treia evidențiindu-mă cu o elogioasă recenzie la cartea mea cu poezii cu temă religioasă: "Bio metaforizare extremă", consider că nu mai este nevoie de alte recenzii. Recenzia respectivă este de altfel și prefața cărții menționate.
Am primit în dar prin poștă (pe rând) aceste 3 numere consecutive ale revistei de mare prestigiu ”LUMINĂ LINĂ”, pentru care stimate domnule părinte Theodor Damian am o considerație aparte.
Mai jos puteți citi integral numerele 1, 2, 3/2023 ale faimoasei reviste LUMINĂ LINĂ, cum și recenzia alcătuită de ilustrul scriitor.
******************************************************
Pr. Prof. Dr. THEODOR DAMIAN
POEZIA CA MĂRTURISIRE ȘI DOXOLOGIE
Vasile Dan Marchiş este un poet al arderii doxologice.
Aşa cum există o stare arzândă a regretului, ca în episodul întâlnirii lui Luca şi Cleopa cu Iisus în drumul spre Emaus („Au, oare nu era inima noastră arzând întru noi, când mergea cu noi pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” – Luca 24, 32), la fel, există şi o stare a arderii mărturisirii şi a celei doxologice.
Aceste stări sunt omniprezente în volumul Bio metaforizare extremă (Napoca-Star, Cluj, 2023, 94 pp.) o reuşită antologie care-l defineşte pe autor ca pe un apostol al divinităţii trimis să conştientizeze lumea despre frumusețea divină din noi şi din creaţie şi să propovăduiască întoarcerea la aceasta.
În dialogurile sale cu muza – revelaţia şi inspiraţia divină – Vasile Dan Marchiş recunoaşte că îşi înţelege pe deplin vocaţia, aceea de a fi alături de Dumnezeu, după ce L-a descoperit în inima sa, dar şi de om faţă de care are misiunea de a binevesti, căci frumuseţea se bine vestește, dar şi de mărturisire a condiţiei ontologic doxologice a fiinţei umane.
Când Filip, apostolul, l-a întrebat pe famenul reginei Candachia a Etiopiei, el citind din cartea profetului Isaia: „Înţelegi ce citeşti?”, acesta a răspuns: „Cum aş putea înţelege fără un călăuzitor?” (Fapte 8, 30-31). Vasile Dan Marchiş, prin poezia lui, este un astfel de călăuzitor.
El îl conduce pe cititor luându-l de mână (şi nu mânându-l din urmă) şi trecându-l pas cu pas, urcându-l treaptă cu treaptă spre descoperirea lui Dumnezeu. Două trepte esenţiale în acest proces sunt recâștigarea copilăriei şi mirarea, uimirea.
Recâștigarea copilăriei, revenirea la inocența începuturilor, în predica lui Iisus, este condiţia de bază a câștigării Împărăţiei cerurilor (Marcu 10, 15). Poemul Nepotul din acest volum se constituie într-o superbă mistagogie specific creştină dar şi general filosofică în acest sens: „Se joacă cu mine Dumnezeu omeneşte / totodată învăţându-mă cum să mă joc cu El dumnezeieşte” (!) Iată marele adevăr paradoxal care trimite direct la celebrele cuvinte ale Sf. Atanasie cel Mare: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”.
Mirarea autentică de care vorbeşte autorul izvorăşte din inocență, din curăţia inimii („Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, Matei 5, iar exprimarea acesteia, nu neapărat în termeni expliciți, pentru că Dumnezeu nu este explicitabil, poate fi suficientă pentru o mărturie şi mărturisire a dumnezeirii.
Este important şi frumos că Vasile Dan Marchiş vorbeşte despre
Dumnezeu referindu-se la una dintre paradoxalele Sale caracteristici: smerenia.
Dumnezeu „se joacă” cu copilul (chiar şi cel din mine) ştiind că la
acesta joaca este cel mai important aspect al vieţii sale, marcând-o până în ultima zi. Cam aşa cum spune L. Blaga: „Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul; Tânărul cântă: jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea; Bătrânul tace: iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea.” Deci Dumnezeu vine la nivelul copilului pentru a sădi sau re-sădi în sufletul lui sămânţa frumuseţii legăturii cu El pentru tot restul vieţii.
Consecinţa întâlnirii cu Dumnezeu în sufletul curat este mirarea, uimirea. Aceasta este temelia oricărui început. Poetul proclamă cu forţă: „La început a fost uimirea” (Literaturizarea uimirii), excepţională parafrază a cuvântului Sf. Ioan Teologul în prologul evangheliei sale: „La început era Cuvântul”, Cuvântul Însuşi fiind motivul uimirii, însăşi uimirea, pentru profeţii cărora le-a fost dat să scrie despre Marele Început şi astfel şi despre cele viitoare, dar, iată, şi pentru poetul inspirat, în faţa tainei când este în prezenţa lui Dumnezeu: „Zi de zi mă mir de Tine” (Confesiunile poetului nevăzător) sau când mărturiseşte aforistic: „Exist pentru că Dumnezeu îmi apreciază mirarea” (Extrema mirare); cu alte cuvinte mirarea este starea normală existenţială: miror, ergo sum.
Învăţăm din acest volum doxologic că atunci cânt eşti în faţa lui Dumnezeu (coram Deo), atunci când descoperi frumuseţea creaţiei, scopul, ordinea, sensul, (Decizie), mirarea nu mai este un act ocazional, ci o atitudine permanentă, o stare care implicit generează mărturisirea, doxologia; căci dacă el nu va mărturisi, „pietrele vor striga” (Luca 19, 40).
Poetul o spune în felul lui: „voi trăi cât timp mai am ceva de scris” (Concursul iadului), cu alte cuvinte dum spiro, scribo.
Şi Vasile Dan Marchiş scrie cu verb incandescent: „Să nu ia foc cuvântul consum doar apă” (Ibidem), sugerând aici postul şi rugăciunea aşa cum face iconograful înainte de a se apuca de lucrarea sa sfântă. Şi tot el, în acelaşi poem: „Scriu parcă mă dezbrac de haine cuprinse de foc”.
Vasile Dan Marchiş este poetul de care timpul nostru are nevoie dar şi poetul vremurilor viitoare.