Doină
De la
Nistru pân' la Tissa
Tot Românul
plânsu-mi-s'a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta
strainătate.
Din Hotin şi
pân la Mare
Vin
Muscalii de-a călare,
De la Mare
la Hotin
Mereu calea
ne-o aţin;
Din Boian
la Vatra-Dornii
Au umplut
omida cornii,
Şi străinul
te tot paşte
De nu te
mai poţi cunoaşte.
Sus la
munte, jos pe vale
Şi-au făcut
duşmanii cale,
Din Sătmar
pân' în Săcele
Numai
vaduri ca acele.
Vai de biet
Român săracul!
Îndărat tot
dă ca racul,
Nici îi
merge, nici se 'ndeamnă,
Nici îi
este toamna, toamnă,
Nici e vara
vara lui,
Şi-i străin
în ţara lui.
De la Turnu
'n Dorohoi
Curg duşmanii
în puhoi
Şi s'aşează
pe la noi;
Toate
cântecele pier,
Sboară păserile
toate
De neagra
strainătate;
Numai umbra
spinului
La uşa
Îşi
desbracă ţara sinul,
Codrul -
frate cu Românul -
De secure
se tot pleacă
Şi
isvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!
Cine-au
îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar
inima câinii,
Mânca-i-ar
casa pustia,
Şi neamul
nemernicia!
Ştefane,
Maria Ta,
Tu la Putna
nu mai sta,
Las'
Archimandritului
Toată grija
schitului,
Lasă grija
Sfinţilor
În seama
părinţilor,
Clopotele
să le tragă
Ziua
'ntreagă, noaptea 'ntreagă,
Doar s'a
'ndura Dumnezeu,
Ca să 'ţi
mântui neamul tău!
Tu te
'nalţă din mormânt,
Să te aud
din corn sunând
Şi Moldova
De-i suna
din corn odată,
Ai s'aduni Moldova
De-i suna
de două ori,
Îţi vin
codri 'n ajutor,
De-i suna a
treia oară
Toţi
duşmanii or să piară
Din hotară
în hotară -
Îndrăgi-i-ar
ciorile
Şi spânzurătorile!
Ai noştri tineri
Ai noştri
tineri la Paris
La gât
cravatei cum se leagă nodul
Ş-apoi ne
vin de fericesc norodul
Cu chipul
lor isteţ de oaie creaţă.
La ei îşi
cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n
birje răsucind mustaţa,
Ducând în
dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată
ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe
nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de
bordel, de crâşme, cafenele
Şi viaţa
lor nu şi-o muncesc — şi-o plimbă.
Ş-aceste
mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat
pân’ şi a noastră limbă,
Pretind a
fi pe cerul ţării: stele.
Epigonii
Când
privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund
ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur
parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd
nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu
trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu
izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi
ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal
gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea
cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu
cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir
croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman
vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de
argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum
rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile
ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul
lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus
toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus
Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea
din visuri şi din basme seculare
Delta
biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr
scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu
capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi
în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi
vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac
cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării
flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent
vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca
Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid
stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând
eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat
alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida
vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu
o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul
ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră
curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel
Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan
scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe
coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă
piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge
munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în
sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot
deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar
Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe
mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de
mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana
în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte
din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau
faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel
rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze
Ce cu
basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând
mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum
secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde
printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând
o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi
ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea
de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune
pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n
tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o
fără margini, scrie: "visul de poet".
Sau visând
cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul
apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul
selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El
deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El
revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui
Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.
……………………………………………………….
Iară noi? Noi,
epigonii?!... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de
zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti
râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul
nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi
totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi
credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea
spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de
minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari,
tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors
maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem
iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi
n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi,
pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim
cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al
nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi
cu răpejune cugetările regine,
Când,
plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor
urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei
candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea
ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a
vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul
vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la
vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul
vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi?
Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce
tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci
la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie
e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat
luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile
de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea
succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens
n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din
toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc
sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a
lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun
haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e
cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor
lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult
o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e
poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos
joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de
purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi
dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi
valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o
altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem
tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi
genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s
praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi!
