PF Daniel, Patriarhul României, critică voalat Halloween-ul!

 

PF Daniel, Patriarhul României, a vorbit despre importanța sărbătoririi Sfântului Nicolae, unul dintre acele „modele duhovnicești ce ne întăresc și ne povățuiesc în urcușul nostru duhovnicesc”, informează Basilica.

În cuvântul său, Patriarhul României,  a criticat faptul că în „lumea secularizată”, sunt promovate așa-zise sărbători „care pun în centru mai mult frica decât bucuria, mai mult moartea decât viața, mai mult urâtul decât frumosul”. Singura „sărbătoare” care se potrivește cu descrierea realizată de Patriarh este „halloween-ul”.

În continuare, PF Daniel a zis că Sfântul Nicolae „nu strâmbă realitatea”, precum vedetele moderne.

„Spre deosebire de aceste așa-zise modele moderne, care strâmbă realitatea în căutarea unei fericiri facile, viața Sfântului Nicolae invită la frumos, viață în comuniune, la generozitate, râvnă și cumpătare.

Cunoscându-i viața, creștinii au în fața ochilor un exemplu despre felul cum Duhul Sfânt rodește lumină în oamenii care primesc și împlinesc cuvintele Domnului Iisus Hristos”, a menționat Preafericirea Sa.

Patriarhul a spus că denumirea de „Moș” pe care i-a dat-o poporul român acestui sfânt, „exprimă bunătatea, candoarea, înțelepciunea și dărnicia acestui Sfânt Părinte al Bisericii din secolul al IV-lea”.

PF Daniel a făcut aceste precizări la începutul spectacolului cultural-artistic „Sfântul Nicolae în mijlocul copiilor”, organizat de Sectorul învățământ şi activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Bucureștilor la Palatul Patriarhiei.

Sursa: Basilica

Patriarhul României: „Țăranul român trăiește suferința dezrădăcinării sale și a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări, decât pentru propria sa patrie de origine!”

PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit luni, 12 octombrie, despre satul românesc, cu prilejul deschiderii Conferinței „Spațiul socio-economic rural. Identitate și unitate națională”, organizată de Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” din București (ASAS) și Patriarhia Română, la Palatul Patriarhiei, informează agenția Basilica.

 În mesajul său, intitulat „Satul românesc astăzi: între suferință și speranță”, Patriarhul României a vorbit despre caracteristicile sociale și comunitare ale satului românesc, între trecut și viitor.

Patriarhul a spus că satul românesc se confruntă cu o criză, „atât din punct de vedere practic, cât și spiritual”.

„Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară. Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se practică o agricultură de subzistență, adică de supraviețuire, iar unele sate sunt depopulate și chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României.

Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identității și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieții sale tradiționale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic”, a declarat PF Daniel.

În continuare, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a a afirmat că „țăranul român trăiește suferința dezrădăcinării sale și a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări, decât pentru propria sa patrie de origine”.

Patriarhul României a spus că Biserica Ortodoxă militează pentru dezvoltare rurală responsabilă și a îndemnat preoții să încurajeze pe acei țărani „harnici și darnici”.

Patriarhul a vorbit, apoi, exploatarea „excesivă și nerațională a pământului”, de către „omul individualist din epoca modernă și postmodernă”.

„Totuși nu putem cere credincioșilor noștri să contribuie foarte mult la dezvoltarea activității social-pastorale a Bisericii în comunitatea rurală dacă ei sunt foarte săraci. În același timp, nu trebuie doar să așteptăm ajutorul statului român, ci trebuie să încurajăm și să prețuim agricultorii harnici și darnici din comunitatea noastră românească. Suntem interesați ca satul românesc să fie un sat în care viața să fie o binecuvântare, nu o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ și de propria identitate.

Aceasta înseamnă că putem să învățăm și din experiența altora, dar și să valorificăm din trecutul satului românesc unele virtuți spirituale, morale și practice, cum sunt: credința, cinstea, hărnicia, dărnicia, simțul proprietății și al inițiativei, solidaritatea și comuniunea în comunitatea rurală și între comunitățile rurale.

Pe de altă parte, lacom de câștig sau profit imediat și nelimitat, omul individualist din epoca modernă și postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv și nerațional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Astfel omul secularizat care a pierdut simțul spiritual al relației sale cu pământul, nu mai sfințește pământul, ci îl otrăvește, îl degradează și-l îmbolnăvește. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este și o criză spirituală, o consecință a crizei universului interior al omului secularizat”, a spus Preafericirea sa.

De asemenea, Patriarhul a mai afirmat că agricultura nu trebuie redusă la o simplă industrie,„la o lăcomie pătimașă după profit material cu orice preț, ci trebuie avută în vedere și bogăția spirituală a relației om–natură și a oamenilor între ei și între generații succesive”, iar economicul nu mai trebuie separat de etica socială și de responsabilitatea ecologică.

„Agricultura nu trebuie redusă la o industrie agrară, la o lăcomie pătimașă după profit material cu orice preț, ci trebuie avută în vedere și bogăția spirituală a relației om–natură și a oamenilor între ei și între generații succesive. Cu alte cuvinte, nu contează doar cantitatea materială obținută imediat, ci și calitatea relațiilor oamenilor cu natura și întreolaltă.

Economicul nu mai trebuie separat de etica socială și de responsabilitatea ecologică. Practic, pentru prezent și viitor, trebuie promovate atât dezvoltarea asociațiilor agricole pentru producție mare (hrana întregii populații a țării și export), cât și fermele de familie în care se cultivă în mod deosebit relația familie–pământ și relațiile interumane”, a continuat el.

Patriarhul a încurajat asocierea țăranilor, dar și fermele de familie.

„La nivelul acestor ferme de familie, cultura tradițională și relațiile interumane se păstrează mai puternic decât la nivelul fermelor de tip industrial. Noi considerăm că ambele forme pot coexista în mod complementar. Valorile etico-sociale permanente privind generația prezentă și generațiile viitoare însă trebuie cultivate în ambele forme de agricultură.

Natura trebuie mereu cultivată cu responsabilitate, ca fiind dar al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru generațiile viitoare. Între creație și Creator, între dar și Dăruitor există o legătură de viață, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veșnic dintre Mine (Dumnezeu) și pământ și tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facerea 9, 16)”, a mai adăugat PF Daniel.

Iată discursul integral al Patriarhului:

În discursul său de recepție, la Academia Română, din 5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul și filosoful român Lucian Blaga dezvolta metafora sa poetică „veșnicia s-a născut la sat” și argumenta că satul românesc este „singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, este unanimul nostru înaintaș fără nume”.

Pe lângă percepția atemporală a istoriei de către țăran, pe care o subliniază Lucian Blaga, expresia „veșnicia s-a născut la sat” poate semnifica și faptul că la sat, mai mult decât la oraș, pot fi mai ușor percepute și apreciate prezența Creatorului în natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie cultivat în relație de recunoștință față de Dăruitor, precum și legătura indisolubilă dintre cult și cultură, având ca bază agricultura.

La sat, cultivarea pământului este adesea însoțită de acte cultice precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii, a primelor roade ale pământului, iar în unele regiuni, Troițele străjuiesc fântânile, colinele sau drumurile din mediul rural. Toate slujbele de binecuvântare a cultivării pământului evidențiază legătura între rugăciune și acțiune, încât omul credincios și harnic se conduce după principiul: „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”!

După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, țăranul român vede prezența harică și ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Miorița: «Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai». […] El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât folosește pentru ei diminutive: (de familiaritate – n.n.) «Dumnezeu drăguțu’», «Măicuța Domnului».”

Metafora „veșnicia s-a născut la sat” semnifică și percepția relației dintre timpul acțiunii și timpul rodirii. Poți să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindina mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânța semănată și recolta scontată este o legătură spirituală trăită existențial în rugăciune, răbdare și speranță.

Este vorba de un timp al așteptării, al binecuvântării și al rodirii pe care țăranul îl înțelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică și obține imediat rezultatul dorit sau programat.

La sat, viața este înțeleasă și ca „timp binecuvântat pentru a sfinți locul în care trăim”. Iar dacă sfințim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim și un loc în ceruri, „un colțișor în rai” – cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de Neamț.

De asemenea, satul are un cult al pomenirii morților și al legăturii dintre generații, mult mai profund decât orașul. Creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înțelegerii sensului sfânt al vieții și al morții.

Din experiența Liturghiei euharistice, a vieții ascetice și a dăruirii jertfelnice s-a format spiritualitatea poporului român, ca fiind un popor care a interiorizat și asumat jertfa Crucii și lumina Învierii lui Hristos în viața lui.

De-a lungul secolelor, satul nostru românesc a tezaurizat o mulțime de valori spirituale, morale și culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiției trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic, cât și spiritual.

Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară. Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se practică o agricultură de subzistență, adică de supraviețuire, iar unele sate sunt depopulate și chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României.

Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identității și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieții sale tradiționale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic.

Criza actuală a satului românesc este amplificată de tensiunea încă existentă între potențialul de dezvoltare și neputința de afirmare. Țară cu pământ bogat, dar cu țărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmițat, multe speranțe, dar puține mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica deplin recolta obținută.

Dorința crescândă de a avea sau de a realiza ceva rentabil, dar și dificultatea de a ajunge la acel deziderat! În ultimii ani, țăranul român trăiește suferința dezrădăcinării sale și a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări, decât pentru propria sa patrie de origine.

Potrivit datelor oficiale publicate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și de Institutul Național de Statistică, România are o suprafață totală de 238 mii km2 și o populație rezidentă de 19,5 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă 3,9% din populația totală a Uniunii Europene.

Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul țării și aproximativ 45,7% din populația țării locuiește în mediul rural, adică puțin peste 8,5 milioane de persoane. 30% din populația țării e angajată în agricultură. Cifrele amintite sunt dovada concretă a faptului că potențialul rural al României este unul foarte ridicat, dar puțin exploatat.

În ultimii ani s-au înregistrat progrese semnificative în agricultura românească, îndeosebi privind producția de grâu și de porumb, progrese în zootehnie și în alte domenii. Totuși, exportul de produse alimentare finite este foarte mic în comparație cu importul.

De ceste preocupată Biserica de satul românesc?

În contextul provocărilor contemporane, Biserica Ortodoxă Română militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală, deoarece majoritatea populației sărace din mediul rural aparține Bisericii noastre, iar preoții noștri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social și pastoral.

Sărăcia multor săteni, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre țări mai dezvoltate au creat o criză majoră a satului românesc, care se zbate între tradiție culturală și supraviețuire materială, cu speranțe firave pentru viitorul apropiat, dacă nu se realizează proiecte majore în acest domeniu.

Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuiește în sat, ci la oraș și face naveta la sat, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puțină solidaritate între oameni, mai puțină comuniune și mai puțină bucurie.

În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică și zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranță, organizând programe de întrajutorare frățească și mobilizând oamenii credincioși să-i ajute pe cei mai săraci, situația spirituală și socială a parohiei este diferită.

Deci, actul religios nu are numai o consecință cultică sau spirituală, ci el influențează și viața socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învățător și medic, între toți factorii de răspundere, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

Totuși nu putem cere credincioșilor noștri să contribuie foarte mult la dezvoltarea activității social-pastorale a Bisericii în comunitatea rurală dacă ei sunt foarte săraci. În același timp, nu trebuie doar să așteptăm ajutorul statului român, ci trebuie să încurajăm și să prețuim agricultorii harnici și darnici din comunitatea noastră românească. Suntem interesați ca satul românesc să fie un sat în care viața să fie o binecuvântare, nu o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ și de propria identitate.

Aceasta înseamnă că putem să învățăm și din experiența altora, dar și să valorificăm din trecutul satului românesc unele virtuți spirituale, morale și practice, cum sunt: credința, cinstea, hărnicia, dărnicia, simțul proprietății și al inițiativei, solidaritatea și comuniunea în comunitatea rurală și între comunitățile rurale.

Pe de altă parte, lacom de câștig sau profit imediat și nelimitat, omul individualist din epoca modernă și postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv și nerațional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Astfel omul secularizat care a pierdut simțul spiritual al relației sale cu pământul, nu mai sfințește pământul, ci îl otrăvește, îl degradează și-l îmbolnăvește. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este și o criză spirituală, o consecință a crizei universului interior al omului secularizat.

Agricultura nu trebuie redusă la o industrie agrară, la o lăcomie pătimașă după profit material cu orice preț, ci trebuie avută în vedere și bogăția spirituală a relației om–natură și a oamenilor între ei și între generații succesive. Cu alte cuvinte, nu contează doar cantitatea materială obținută imediat, ci și calitatea relațiilor oamenilor cu natura și întreolaltă.

Economicul nu mai trebuie separat de etica socială și de responsabilitatea ecologică. Practic, pentru prezent și viitor, trebuie promovate atât dezvoltarea asociațiilor agricole pentru producție mare (hrana întregii populații a țării și export), cât și fermele de familie în care se cultivă în mod deosebit relația familie–pământ și relațiile interumane.

La nivelul acestor ferme de familie, cultura tradițională și relațiile interumane se păstrează mai puternic decât la nivelul fermelor de tip industrial. Noi considerăm că ambele forme pot coexista în mod complementar. Valorile etico-sociale permanente privind generația prezentă și generațiile viitoare însă trebuie cultivate în ambele forme de agricultură.

Natura trebuie mereu cultivată cu responsabilitate, ca fiind dar al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru generațiile viitoare. Între creație și Creator, între dar și Dăruitor există o legătură de viață, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veșnic dintre Mine (Dumnezeu) și pământ și tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facerea 9, 16).

Agricultorul adevărat este harnic și darnic; bucuros de a înmulți darurile și bucuria de a face pământul roditor. Dăruim semenilor noștri ceea ce am primit de la Dumnezeu ca dar, la care am adăugat munca și priceperea noastră.

Astfel realizăm o bogată comuniune de iubire divino-umană, unind, în agricultură, Creatorul și creatura, cultul și cultura, știința practică și spiritualitatea profundă. Așadar, viața înseamnă mai mult decât consum, deoarece nu trăim numai biologic, ci și spiritual. Viața înseamnă mai ales comuniune de gândire și de acțiune între contemporani, dar și între generațiile trecute și cele viitoare.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 drept Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Satul românesc, păstrător fidel al tradiției bisericești și al culturii naționale, a fost de-a lungul timpului spațiul în care s-au dezvoltat și s-au desăvârșit valorile spirituale, culturale și morale ale neamului. Parohiile ortodoxe românești au reprezentat atât la sat, cât și la oraș, alături de Școală și de Familie, principalii factori de coeziune și unitate românească.

În acest context special, dar și în contextul aniversării în cursul anului curent, 2018, a 100 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, felicităm și binecuvântăm pe organizatorii, oratorii și pe toți participanții la Conferința „Spațiul socio-economic rural. Identitate și unitate națională”, exprimându-ne speranța că lucrările acestei conferințe vor fi un prilej potrivit pentru o mai profundă cunoaștere și înțelegere a situației actuale a satului românesc.

Autor: Andrei Nicolae

Sursa: Activenews

PF Daniel la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou: pelerinajul – prilej de rugăciune și comemorare a apărătorilor și mărturisitorilor credinței ortodoxe în timpul comunismului

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, către pelerinii veniţi la hramul Catedralei Patriarhale, sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (24-29 octombrie 2017):

Iubiți pelerini,

De fiecare dată când plecăm într-un pelerinaj pentru a ne închina în catedrale, mănăstiri sau biserici care adăpostesc adeseori sfinte moaște, ne rugăm stăruitor sfinților pentru a ne călăuzi drumul și încercăm să ne asemănăm cât mai mult acestora prin gândurile și faptele noastre bune.

Sfinții Bisericii au trăit cu multă răbdare suferințele vieții, dar și biruința asupra acestora prin chemarea în ajutor a iubirii milostive a Preasfintei Treimi.

Orice pelerinaj ne amintește că viața este un drum al crucii pentru fiecare dintre noi, deoarece fiecare creștin știe că trebuie să împlinească în viața sa faptele credinței, dar și să rabde cu speranță necazurile, ispitele și greutățile vieții sale.

Viața duhovnicească a creștinilor este susținută în mod direct de iubirea milostivă pe care Dumnezeu o arată omului. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan mărturisește în acest sens: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Iubiţi credincioși,

Alături de moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor și ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, aflate în Catedrala Patriarhală, ne bucurăm, anul acesta, și de prezența unui fragment din moaștele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, pe care Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii îl aduce în București cu prilejul participării la celebrarea Sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.

Născut în anul 1759 la Kursk, Sfântul Serafim de Sarov a intrat în viața monahală la Mănăstirea Sarov la vârsta de doar 19 ani. După o viață bineplăcută lui Dumnezeu în care a vindecat și a povățuit nenumărați pelerini veniți să-l vadă, Sfântul Serafim de Sarov a trecut la cele veșnice în data de 2 ianuarie 1833. El învață că rostul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, ca arvună a bucuriei și păcii din Împărăția lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17).

Rugăciunea, postul, privegherile, pelerinajele sunt mijloace prin care creștinul înaintează în cunoașterea și simțirea harului Duhului Sfânt, însă nu constituie un scop în sine.

Ne rugăm pentru a primi în suflet iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, postim pentru a ne curăți sufletește și trupește de toate faptele rele, priveghem pentru a respinge din mintea și inima noastră orice gând necurat; mergem spre a ne închina sfintelor moaște cu nădejdea că vom păși și noi pe calea sfinților din Împărăția cerurilor care se roagă pentru sănătatea și mântuirea oamenilor.

Dreptmăritori creștini,

Ne închinăm anul acesta și unui fragment din Lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adus de la biserica Sfântul Vasile – Victoria din București. Ne închinăm cu evlavie Crucii Domnului Hristos, zicând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea o lăudăm și o slăvim”.

Sfânta Cruce nu este doar o podoabă în Biserică, ci este semnul iubirii lui Hristos față de noi, oamenii, care ne ajută să purtăm crucea vieții noastre, crucea încercărilor, crucea ostenelilor, crucea dăruirii de sine pentru a-i ajuta pe semenii noștri, crucea părinților care își cresc copiii și îi educă în credință, crucea soțului și a soției care se ajută unul pe altul și împreună lucrează faptele credinței, crucea monahilor care se nevoiesc în post și rugăciune, în pocăință, în dorința de a-și sfinți viața, crucea celor care sunt bolnavi în spital sau acasă, crucea celor care sunt singuri, crucea celor care sunt orfani, crucea celor săraci și fără de adăpost și crucea celor neajutorați care primesc mângâiere doar de la Dumnezeu și de la sfinții Lui.

Prezența unui fragment al lemnului Sfintei Cruci în aceste zile, pe Colina Bucuriei, ne invită să reflectăm și asupra suferințelor creștinilor care, de-a lungul secolelor, au mărturisit în viața lor credința în Hristos ca temei al spiritualității românești, adeseori cu prețul jertfirii propriei vieți.

Iubiți pelerini,

În acest an, în care îl comemorăm pe vrednicul de pomenire Justinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și pe apărătorii și mărturisitorii Ortodoxiei în timpul regimului comunist, avem bucuria de a primi și vizitele frățești ale Întâistătătorilor și Ierarhilor delegați ai Bisericilor Ortodoxe surori, care s-au aflat în secolul al XX-lea sub dictatura comunistă: Patriarhia Moscovei și a întregii Rusii, Patriarhia Bulgariei, Patriarhia Georgiei, Biserica Ortodoxă a Poloniei, Biserica Ortodoxă a Albaniei, Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și din Slovacia. Aceste Biserici au trecut prin aceleași încercări dramatice în perioada comunistă ca și Biserica Ortodoxă Română.

Cunoscând tragedia altor Biserici Ortodoxe care s-au opus comunismului, Patriarhul Justinian a depus mari eforturi pentru a asigura existența instituției și lucrării Bisericii, pentru ca aceasta să slujească în continuare un popor creștin, dar oprimat de un regim ateu.

Alături de patriarhul Justinian, la loc de cinste, se numără mulți ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, intelectuali creștini, dar, mai ales, cei peste 2.000 de preoți ortodocși care au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze la canalul Dunăre – Marea Neagră, câțiva chiar deportați în Siberia, de cele mai multe ori pentru învinuiri total nefondate, dar considerați ca fiind periculoși pentru noul regim politic.

Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos au făcut din Biserica Ortodoxă Română una dintre instituțiile majore ale rezistenței poporului român împotriva ateismului comunist.

Suferințele mărturisitorilor din temnițele comuniste – ierarhi, clerici și buni credincioși –, dăruirea de sine a vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina și a clerului curajos constituie dovezi ale credinței și jertfelniciei poporului român, pe care trebuie să le prețuim și să le păstrăm permanent în mintea și inima noastră, spre a sluji lui Dumnezeu cu bucurie și smerenie în toate zilele vieții noastre, dar și pentru a transmite credința ortodoxă și valorile sfinte ale spiritualității românești generației prezente și viitoare.

Suferințele Bisericilor Ortodoxe surori în timpul comunismului au fost, de asemenea, foarte grele, adeseori inimaginabile, regimurile comuniste urmărind desființarea omului religios din statele Europei centrale și de est pe care le-au condus.

Participarea, în acest an, și a unor ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe surori care au suferit în timpul comunismului are o valoare de simbol – aceea de a comemora în stare de comuniune eclesială pe ierarhii, clericii și creștinii ortodocși din diferitele Biserici Ortodoxe Autocefale din Europa Răsăriteană, care în timpul regimului comunist au mărturisit, adeseori cu prețul vieții, credința lor statornică în iubirea Preasfintei Treimi.

Ne rugăm Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, și Sfântului Cuvios Serafim de Sarov să înalțe către Dumnezeu rugăciunile lor pentru sănătatea și ajutorarea pelerinilor, a fraților noștri aflați în suferință sau nevoi și pentru pacea credincioșilor creștini ai Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.

În încheiere, vă mulțumim, iubiți pelerini, pentru participarea dumneavoastră la acest hram, pentru credința vie, răbdarea multă și bucuria sfântă pe care le arătați aici în aceste zile.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți!

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Pastorală de Sfintele Paşti 2014 a Patriarhului României

† DANIEL prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor

Har, milă şi pace de la Hristos-Domnul nostru,

iar de la noi părinteşti binecuvântări

„Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte!” (Filipeni 4, 13)

                                         Hristos a înviat!

 Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

 Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2014 ca fiind Anul omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, precum şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, înţelegând că există o legătură duhovnicească adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire a acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte lumii mântuire şi viaţă veşnică.

Martirul creştin este un mărturisitor al credinţei în Iisus Hristos, care a fost ucis pentru credinţa sa. Cel ce mărturiseşte credinţa sa în Hristos în faţa oamenilor în timp de prigoană, dar nu a pătimit moarte sângeroasă, este considerat de Biserică numai mărturisitor, nu şi martir sau mucenic.

Suferinţele sau pătimirile martirului sau ale mucenicului se numesc martiriu, martiraj saumucenicie. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre prigoanele sau persecuţiile şi despre martiriulsau martirajul pe care le vor îndura, din partea iudeilor şi a păgânilor, ucenicii Săi şi cei ce vor crede în El (cf. Matei 5, 11-12; 10, 16-38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18-22; 16, 1-4). Primul martir sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan, ucis cu pietre de iudei (cf. Fapte 6, 8 până la 7, 60). Apoi Apostolul Iacov, fiul lui Zevedeu şi fratele lui Ioan Evanghelistul, care a fost decapitat din ordinul regelui Irod Agripa, în anul 44. Atunci a fost întemniţat şi Sfântul Apostol Petru, care însă a fost eliberat în chip minunat de către un înger al Domnului (cf. Fapte 12, 1-11). În anul 62, Iacov, ruda Domnului, unul dintre cei 70 de Apostoli, a fost ucis prin aruncare de pe templul din Ierusalim. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost martirizaţi la Roma, unul prin răstignire, iar celălalt prin decapitare, în anul 67, în timpul persecuţiei împăratului roman Nero.

Între anii 94-96, Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul a fost exilat în insula Patmos, în timpul persecuţiei creştinilor declanşată de împăratul Domiţian. Urmare acestei persecuţii, Sfântul Apostol Ioan a scris cartea Apocalipsei în care îi prezintă pe martiri ca fiind cei ce şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului Hristos (cf. Apocalipsa 7, 14).

Persecuţiile împotriva creştinilor au crescut în amploare şi duritate când au fost iniţiate de împăraţii Traian (în anii 111-112) şi Septimiu Sever (în anii 202-203), dar mai ales de împăraţii Deciu (în anii 249-250) şi Valerian (în anii 257-258), care au trecut de la persecuţii sporadice şi locale, la persecuţii sistematice şi generale. Atunci toţi cetăţenii, inclusiv clerul, trebuiau să facă dovada loialităţii lor faţă de Stat şi de împărat printr-un cult public de jertfe aduse zeilor (idolilor) păgâni. Astfel, de teamă, unii creştini au cedat, jertfind idolilor. De aceea, au fost numiţi în limba latinălapsi/căzuţi de la credinţă.

Însă cele mai lungi şi sângeroase persecuţii romane împotriva creştinilor au fost cele iniţiate în Orient de împăraţii Diocleţian şi Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete imperiale succesive (303-304), ei impuneau confiscarea sau distrugerea bunurilor bisericeşti, interzicerea săvârşirii cultului creştin şi obligaţia de-a aduce jertfe zeilor păgâni (Vezi art. „Martyre”, în Dictionnaire de Spiritualité, Beauchesne, Paris, 1980, tome X, pp. 718-720).

În anul 311, împăratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de moarte, a încercat să oprească persecuţia, însă cel care a dat cu adevărat libertate creştinilor a fost Sfântul Constantin cel Mare în anul 313, prin edictul de la Milano. După această dată au mai fost unele persecuţii în Orient împotriva creştinilor din partea împăratului Liciniu, care însă a fost învins în anul 324 de împăratul Constantin cel Mare, cel ce a sprijinit apoi şi mai mult Biserica şi a considerat creştinismul ca fiind superior religiei politeiste greco-romane. Astfel, Sfântul Constantin cel Mare a devenit primul Împărat creştin. El şi mama sa, Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”. În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri şi locuri, creştinii au mai fost persecutaţi fie de către adepţi ai altor religii, fie de regimuri politice ostile, ca de pildă regimul comunist, încât numărul martirilor creştini a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi creştini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Ce învăţăm de la martiri?

În primul rând, învăţăm că iubirea lor pentru Hristos este mai tare decât teama de suferinţă şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Roma, oraşul în care va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a izbăvit”(Romani 8, 35-37), adică prin Iisus Hristos.

Aceeaşi gândire sau simţire duhovnicească apostolică întâlnim şi la Sfinţii Martiri care au urmat Apostolilor în primele veacuri creştine, ca, de pildă, la Episcopii Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei şi Ciprian al Cartaginei.

În al doilea rând, învăţăm de la martiri că tăria credinţei lor sau puterea de a îndura până la moarte toate pătimirile vine de la Hristos Însuşi, Care tainic este prezent în ei prin Duhul Sfânt şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu seninătate şi bucurie, trezind mirarea şi chiar admiraţia păgânilor. De pildă, Sfântul Ciprian al Cartaginiei, când primeşte vestea condamnării la moarte, exclamă: Deo gratias!, mulţumesc lui Dumnezeu!, considerând că a suferi pentru Hristos este o favoare sau o fericire, potrivit cuvintelor Mântuitorului, când zice: „fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni [...] pentru Mine” (Matei 5, 11). Martirii acceptă moartea de bunăvoie, urmând pildei jertfei lui Hristos, Care a zis: „Nimeni nu ia sufletul de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (cf. Ioan 10, 18). Acelaşi Sfânt Părinte martir, Ciprian al Cartaginei, scrie celor ce urmau să devină martiri: „Nu vă înspăimântaţi de chinuri! Cel Ce este în noi (Hristos, n.n.) este mai mare decât cel ce este în lume” (Epistola 10). Şi Tertulian spunea: Christus in martyre est (Hristos este în martir).

În al treilea rând, martirii ne arată că trăiesc mărturisirea lui Hristos cu preţul vieţii lor ca pe o jertfă sau o ofrandă de sine în care se vede iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat, suferind împreună cu martirul şi întărindu-l pe acesta. De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: „Pentru mine viaţa este Hristos, iar a muri este un câştig” (Filipeni 1, 21), iar spre sfârşitul vieţii, simţind că va pătimi moarte pentru Hristos, zice: „De acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat”(2 Timotei 4, 6).

În acelaşi sens, Sfântul episcop martir Ignatie al Antiohiei († 107) înţelege pătimirile sale pentru Hristos ca fiind o jertfă euharistică; el nu doreşte doar să se împărtăşească din Sfânta Euharistie, ci să devină el însuşi euharistie pentru a se uni cu Hristos într-un act suprem de iubire (cf.Scrisoarea către Romani 2, 2; 4, 1; 7, 3; Scrisoarea către Magnezieni 5, 2) (Cf. art. „Martyre”, p. 727).

Jertfa sângeroasă a martirilor a fost considerată a fi un botez al sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru Hristos, chiar dacă n-au fost botezaţi cu apă, dar se iartă şi păcatele celor care, deşi au fost botezaţi, au păcătuit după botez, martiriul sau mucenicia fiind un„al doilea botez”. Legătura duhovnicească dintre Botez, Euharistie şi Martiriu este motivată şi de faptul că Domnul Iisus numeşte Pătimirea şi Jertfa morţii Sale pe Cruce „pahar şi botez” al suferinţelor Sale (cf. Marcu 10, 38). De fapt, martirul arată, cu preţul vieţii sale, că păstrează până la moarte legământul de credinţă pe care l-a făcut când a fost botezat în apă şi Duh Sfânt: adică unirea cu Hristos şi slujirea Lui ca „unui Împărat şi Dumnezeu”.

Vorbind despre martiriu ca botez al sângelui, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vă miraţi că am numit martiriul botez. Căci şi aici Se pogoară Duhul cu îmbelşugare, şi aici se face o curată şi frumoasă curăţire a sufletului. Şi după cum se spală cei botezaţi în apă, tot astfel şi mucenicii se spală în sângele lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „La mucenicul Lucian”, PG 50, 522, cf. Episcopul Sofian Braşoveanul, „Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, p. 85).

În al patrulea rând, martirii ne arată credinţa lor puternică în Învierea de obşte, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Şi după cum Hristos Cel răstignit şi înviat a biruit păcatul şi moartea, tot aşa Sfinţii Martiri, uniţi cu Hristos prin iubire jertfelnică, devin „Buni Biruitori Mucenici” – după cum îi numeşte Biserica Ortodoxă. Cartea Apocalipsei ne arată că sufletele martirilor se află în legătură apropiată cu Hristos, Mielul de jertfă, Care a ridicat păcatul lumii prin moartea Sa jertfelnică şi prin învierea Sa preaslăvită: „(…) am văzut, sub Jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (…). Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade  pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9; 7, 14-15).

Cum cinsteşte Biserica pe martiri?

Pentru iubirea lor jertfelnică faţă de Hristos, Biserica arată martirilor o cinstire deosebită. Încă din primele veacuri, jertfa şi demnitatea martirilor au fost mult admirate şi preţuite. Osemintele lor au fost adunate şi păstrate cu multă evlavie şi cu un deosebit respect, devenind sfinte  moaşte. Mormintele lor  au  fost îngrijite  şi  preţuite.  Pe  aceste morminte au fost ridicate biserici, care au devenit loc de pelerinaj. Ziua morţii lor este socotită zi de naştere la viaţa cerească, veşnică. De aceea, această zi este aniversată sau comemorată cu multă evlavie. Lor li s-au fixat zile de pomenire, individuală şi comună, în calendar, li se adresează rugăciuni şi cântări de laudă prinslujbe alcătuite de Biserică. Scriitorii şi Părinţii Bisericii din primele veacuri, ca Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Ipolit, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au elogiat demnitatea martirilor în cuvinte de o rară frumuseţe.

Cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. III-IV) îndeamnă la respect faţă de cei care pătimesc pentru credinţa în Hristos: „Cel ce este condamnat pentru numele Domnului nostru Dumnezeu acela este martir, frate al Domnului (Hristos), fiu al Celui Preaînalt şi sălaş al Sfântului Duh”(Constituţiile Apostolice, V, 1, 1-3, cf. Hippolyte Delehaye, „Les origines du culte des martyres”, Bruxelles, 1933, p. 13).

În Biserica Ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi în Sfântul Antimis sunt depuse numai moaşte de martir, deoarece iubirea jertfelnică a martirilor seamănă cel mai mult cu iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. Toţi Sfinţii Martiri sunt pomeniţi împreună în mod deosebit în Duminica Ortodoxiei şi în Duminica Tuturor Sfinţilor. Sfinţii Martiri sunt podoabă de mare preţ a Bisericii. În troparul acestei sărbători (Duminica Tuturor Sfinţilor), care urmează după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, se spune: „Cu sângiurile mucenicilor Tăi celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica Ta”. Cinstirea Sfinţilor Mucenici aduce mari şi multe binecuvântări credincioşilor. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfinţenia şi harul care se află în ele” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 115”, PG. 30, 112 C; Sfântul Grigorie de Nazianz, „Adversus Julianum” I, 59, PG 35, 589 C; Sfântul Ioan Gură de Aur, „Hom. in Martyres”, PG. 50, 664 D – vezi art. „Martyre”, p. 724).

Martirii sau Mucenicii împodobesc cu numele lor calendarul Bisericii, ei fiind, prin viaţa şi jertfa lor, nu numai modele sau icoane de lumină, ci şi rugători şi sprijinitori pentru cei care doresc să urmeze lui Hristos, pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Îndată după încetarea persecuţiilor sângeroase, pilda vieţii jertfelnice a martirilor a fost preluată şi transpusă pe plan duhovnicesc în viaţa monahală ca răstignire a patimilor egoiste şi înviere a sufletului din moartea păcatului. De aceea, monahismul a fost adesea numit martiriu alb sau martiriu al nevoinţelor duhovniceşti, asumate în mod liber, cu multă dăruire de sine, speranţă şi bucurie în Duhul Sfânt. Pe de altă parte, pilda dăruirii de sine şi rugăciunile martirilor ajută mult şi pe creştinii mireni care vieţuiesc în lume şi se luptă cu patimile şi greutăţile din societate ca să rămână credincioşi lui Hristos până la sfârşitul vieţii lor.

Iubiţi fraţi şi surori,

După ce a primit credinţa apostolică, începând cu predica Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi, poporul român a pătimit mult ca să păstreze credinţa creştină în timpul persecuţiilor de tot felul venite de la popoare păgâne migratoare sau năvălitoare şi de la stăpâniri ostile. Numărul martirilor sau mucenicilor de pe teritoriul ţării noastre a crescut de la martirii daco-romani sau străromâni până în timpurile recente.

Între martirii creştini români din timpul îndelungatei stăpâniri otomane, numărăm în mod deosebit pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, dimpreună cu Sfetnicul Ianache. Ei au fost condamnaţi la moarte şi ucişi prin decapitare la Constantinopol, în ziua de 15 august, anul 1714, mărturisind credinţa lor în Hristos cu demnitate şi jertfelnicie. Preţuind jertfa lor martirică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din 19-20 iunie 1992, ca ei să fie înscrişi în calendarul Bisericii în rândul Sfinţilor Martiri, cu data de prăznuire în ziua de 16 august. Anul acesta, 2014, la împlinirea a 300 de ani de la jertfa lor martirică, moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, care se află în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti, vor fi scoase din mormânt şi vor fi puse într-o raclă de argint şi apoi aşezate într-un baldachin nou, aurit. În ziua de 20 mai 2014, în ajunul sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ele vor fi purtate în pelerinaj la Catedrala Patriarhală, spre închinare, deoarece în această catedrală Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost uns Domnitor al Ţării Româneşti, în data de 29 octombrie 1688. Iar în după-amiaza zilei de 21 mai 2014, aceste sfinte moaşte vor fi duse în pelerinaj la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, pentru un scurt moment de rugăciune, această biserică fiind o ctitorie a Domniţei Bălaşa, una din cele şapte  fiice  ale  Domnitorului Martir.  După  aceea, racla cu  sfintele moaşte va continua pelerinajul şi se va opri la Universitatea Bucureşti, deoarece aici, în fosta Mănăstire „Sfântul Sava”, Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat prima şcoală superioară „Academia Domnească”, în anul 1694. Iar apoi racla se va reîntoarce la biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, de unde a plecat. Acest pelerinaj este asemănător celui din anul 1934, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni.

În lunile iunie şi iulie ale acestui an, racla cu moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj, de către o delegaţie a Patriarhiei Române, la cele mai importante biserici ctitorite de el în Ţara Românească şi în Transilvania, iar în ziua de 16 august 2014 se va sfinţi pictura nouă a bisericii „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti, ctitorie a Domnitorului Martir, de către un mare sobor de ierarhi români şi străini. Apoi va fi săvârşită Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care au cunoscut adânc taina Crucii şi Învierii lui Hristos şi au primit cununile vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceţi, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† D A N I E L

 Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: basilica.ro