Adio, mediocritate!

                                                        de Corina NEAGU

Am ajuns într-un punct al vieții mele în care timpul a devenit mai scump decât banii, iar energia mea mintală, o resursă pe care refuz să o mai risipesc. Astăzi trag o linie groasă, definitivă, între cine am fost - cea care a tolerat uneori scuzele, lenea și nesimțirea - și cine aleg să devin.

Comunitatea, ca orice ecosistem, ar trebui să recompenseze valoarea intrinsecă. Dar nu o face. Trăim într-o eră în care vizibilitatea se cumpără. Cei care dețin resurse financiare generoase pot inunda piața cu prezența lor, chiar dacă expertiza lor este subțire sau abia la început. Ei devin lideri de opinie peste noapte, nu prin greutatea argumentului, ci prin forța de propagare.

A fost de-a dreptul sfâșietor să mi se spună direct, în cercuri profesionale, că "eu nu am nimic de spus despre educație". Această frază nu este doar o părere, este o anulare. Este o palmă dată anilor de învățare, cercetare, de mentorat, de programe create de la zero. Este frustrant când cei care îți neagă expertiza sunt, de multe ori, cei care aplică superficial concepte pe care tu le-ai integrat și le-ai trăit în profunzime.

Cunoașterea și experiența profundă necesită timp, efort, eșecuri și lecții învățate. Ele sunt rare. Pe de altă parte, a vorbi despre cunoaștere (chiar și fără a o deține) este ușor și poate fi amplificat exponențial cu un buget de promovare. Mă simt ca un meșteșugar vechi, expert în arta sa, ignorat în fața fabricii care produce în serie, rapid și lucios, deși fără suflet. Aceasta este o dezamăgire profundă, nu doar personală, ci și pentru standardul de profesionalism pe care îl credeam esențial.

A fost un 2025 extrem de greu, din toate punctele de vedere. A fost anul în care iluziile s-au spulberat cu un zgomot sec, ca sticla spartă. Epuizarea nu vine doar din munca propriu-zisă, ci din lupta constantă de a demonstra o valoare care ar trebui să fie de la sine înțeleasă. Nu mă plâng, dar știu mai bine ca oricând cine sunt și cum să-mi setez așteptările și pe cine să am alături.

Această realizare este singurul câștig real al anului. Recunoașterea externă este o monedă volatilă, iar relevanța dictată de trenduri este superficială. Adevărata mea valoare nu stă în invitații sau like-uri, ci în impactul real pe care îl am în viețile celor cu care lucrez direct.

Dacă comunitatea nu vrea profunzime, nu voi mai irosi energie încercând să o conving. Voi canaliza acea profunzime către cercuri mai restrânse, dar mai autentice. Autenticitatea a devenit noul meu filtru. Voi păstra alături doar pe acei puțini care înțeleg greutatea și valoarea reală a contribuției, care nu se lasă orbiți de sclipiciul marketingului și care prețuiesc experiența în fața superficialului.

Am obosit să fiu „înțelegătoare” cu cei care confundă odihna cu puturoșenia cronică și cu cei care cred că lumea le datorează ceva doar pentru că există.

De ce nu (mai) tolerez lenea?

Lenea nu este o „pauză”. Lenea este un furt. Când ești leneș, te furi pe tine însuți de potențialul tău și îi furi pe cei din jur de contribuția pe care ai putea-o aduce. Nu mai am răbdare pentru „nu am chef”, „e prea greu” sau „fac mâine”.

Argumentul este simplu și biologic: viața este mișcare. Universul nu premiază intenția, ci acțiunea. În natură, ceea ce stagnează moare sau este devorat. Nesimțirea, acea nepăsare arogantă față de efortul altora și față de propriul viitor, este un cancer social. Cei care întârzie, cei care livrează muncă de mântuială, cei care se plâng că „sistemul e de vină” în timp ce stau pe canapea, nu mai au loc la masa mea.

Exemplele care îmi dictează noul standard

Nu vorbesc din cărți, ci din realitatea celor care au construit lumea în care trăim. Există o categorie de oameni motivați intrinsec, pentru care disciplina nu este o pedeapsă, ci o formă de libertate.

Mentalitatea „Kobe Bryant” (Mamba Mentality): Nu este doar despre baschet. Este vorba despre omul care era în sală la ora 04:00 dimineața, în timp ce competitorii săi dormeau. El nu se antrena pentru că-l obliga antrenorul, ci pentru că standardul lui interior era mai ridicat decât orice critică exterioară. Nu se plângea de durere, o folosea ca combustibil.

Antreprenorul sau Creatorul „Invizibil”: Gândește-te la Haruki Murakami. Când scrie un roman, se trezește la 04:00, scrie 5-6 ore, apoi aleargă 10 km. Zilnic. Fără excepție. Fără să se plângă pe Facebook că are „writer’s block”. El înțelege că inspirația este pentru amatori; profesioniștii pur și simplu se apucă de treabă.

David Goggins și refuzul confortului: Un exemplu extrem, dar necesar. Omul care a demonstrat că mintea noastră cedează la 40% din capacitatea reală a corpului. Oamenii ca el nu caută motivație în exterior („Bravo, ai reușit”); ei caută respectul de sine care vine doar din suferință asumată și muncă grea.

Nadia Comăneci - perfecțiunea nu este un accident, este o rutină. Nadia este exemplul suprem că „talentul” este doar o scuză pe care o folosesc leneșii pentru a justifica de ce ei nu au succes. Nu a luat primul 10 din istorie pentru că era „norocoasă”, ci pentru că a muncit până la epuizare într-o sală de gimnastică din Onești, în timp ce alți copii se jucau. De ce este un model pentru mine: Nadia nu s-a plâns de palmele pline de sânge, de antrenamentele draconice sau de regimul strict. Pentru ea, durerea era informație, nu motiv de oprire. Mentalitatea ei a fost una de execuție chirurgicală. Când cauți „zecele perfect” în viața ta, nu ai voie să tolerezi „merge și așa”. Nadia nu a tolerat niciodată jumătățile de măsură; a repetat mișcarea până când nu a mai putut să o greșească. Lecția: Dacă vrei rezultate pe care nimeni nu le-a mai avut, trebuie să faci eforturi pe care nimeni nu este dispus să le facă.

Indra Nooyi (fost CEO PepsiCo) - sacrificiul ca standard de leadership. Indra Nooyi a condus una dintre cele mai mari corporații ale lumii, spărgând tavane de sticlă într-o lume dominată de bărbați. Dar nu a ajuns acolo cerând favoruri sau plângându-se de discriminare, ci muncind mai mult decât oricine din clădire. De ce este un model pentru mine: Este celebră pentru faptul că a lucrat ani de zile dormind doar 4 ore pe noapte. În timp ce lucra recepționeră de noapte pentru a-și plăti studiile la Yale, nu s-a plâns de „soartă”. Ca CEO, era cunoscută pentru faptul că nu lăsa niciun detaliu la voia întâmplării și răspundea la emailuri la ore la care concurența dormea. Ea demonstrează că nesimțirea de a spune „nu am timp” este invalidă. Timp există, dacă ești dispus să tai din confort și din somn pentru a-ți construi imperiul. Lecția: Nu există „echilibru” când vrei performanță de vârf, există doar alegeri radicale. Dacă vrei să conduci, trebuie să fii treaz (la propriu și la figurat) mai mult timp decât ceilalți. Acești oameni nu au așteptat să-i salveze cineva. S-au salvat singuri prin muncă brută.

David Popovici este exemplul contemporan perfect, poate cel mai relevant pentru noi, aici și acum. David Popovici este antiteza absolută a culturii „vreau totul acum, cu efort minim”.

Iată cum se încadrează el în manifestul meu împotriva lenei și nesimțirii:

David Popovici – stoicismul la 200 de bătăi pe minut

David nu este un „fenomen” inexplicabil. Este rezultatul unei ecuații brute pe care majoritatea oamenilor o refuză: sacrificiu x constanță. Într-o generație dominată de dopamine rapide (TikTok, jocuri, validare online), el a ales singurătatea culoarului de înot.

De ce este un model pentru mine: În timp ce majoritatea tinerilor de vârsta lui își găsesc scuze că „e greu la școală” sau că „sunt obosiți după o ieșire în oraș”, David se trezește la 04:30 dimineața. Iarna, când e întuneric și frig, sare într-un bazin rece. Și i-a inspirat și pe alții și continuă să o facă.

Noua mea realitate

De azi, adopt o filosofie stoică și pragmatică:

Nu te plângi dacă nu ai încercat să schimbi situația. Lamentarea fără acțiune este doar poluare fonică.

Trezitul de dimineață nu e o corvoadă, e un avantaj strategic. Orele în care lumea doarme sunt orele în care se construiesc imperii - mintale, fizice sau financiare.

Rezultatele sunt singura monedă de schimb. Nu mă interesează „ce ai vrut să faci”, mă interesează ce ai livrat.

Nesimțirea de a nu răspunde la timp, de a nu-ți respecta cuvântul dat sau de a trata munca superficial este o insultă la adresa scurtei perioade pe care o avem pe acest pământ.

Nu mai caut scuze și nu le mai accept. Îmi doresc în jurul meu oameni care ard, care au o „neliniște constructivă”. Oameni care, dacă pică de șapte ori, se ridică de opt ori, fără să aștepte aplauze.

Acesta nu este un discurs de ură, cum mulți l-ar putea interpreta, necunoscându-mă sau neînțelegând ce înseamnă performanța, ci unul de iubire de sine. Pentru că a tolera abuzul, mediocritatea, răutatea, lenea lângă mine înseamnă a accepta că și eu merit mediocritatea. Iar eu, azi, am decis că merit excelența.

Tristețea rămâne, dar este acum o tristețe a înțelegerii, nu a naivității. Îmi continui drumul, cu o lumină interioară, poate mai puțin vizibilă, dar mai stabilă și mai puternică. Dacă nu sunt relevantă pentru masa care caută spectacol, sunt esențială pentru cei care caută substanță. Și, în final, poate că doar asta contează.

La treabă!

Adio, dar rămân cu voi? Misterul din jurul lui Anastasiu!

 

„Până la această oră, Dragoș Anastasiu este vicepremier și membru plin al guvernului. Codul administrativ prevede că în cazul demisiei unui membru al guvernului Președintele României, prin decret, la propunerea prim-ministrului, ia act de încetarea funcției și declară funcția vacantă în termen de 15 zile de la primirea propunerii prim-ministrului.

Primul-ministru îi transmite Președintelui României propunerea în termen de 5 zile de data la care intervine un caz de încetare a funcției de membru al Guvernului.

Asta înseamnă că dacă se merge pe termenele limită, un membru demisionar al guvernului mai poate sta în funcție 20 de zile. Totuși, asta nu se prea întîmplă în viața reală. De ce se trage de timp cu publicarea decretului de vacantare a postului chiar e o întrebare.

Unii spun că nu s-au înțeles pe înlocuitor, alții că Anastasiu are misiunea să mai opereze niște chestii în acest interval, mai ales că a căzut în umbră după anunțul demisiei, conjunctură foarte bună. Să sperăm că ne vom lămuri la un moment dat”, scrie jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob pe Facebook.

Adio, Alain Delon!

Un gest pios de spectator fidel și îndurerat, un chapeau bas, o lacrimă, o lumînare în gînd și o recunoștință omenească. Alain Delon a plecat după Jean Gabin, Yves Montand și Jean-Paul Belmondo.

Ei au marcat, rînd pe rînd, trecerea nesimțită a timpului, dar și schimbările din cultură și din gustul spectatorilor. Este celebră revolta lui Delon care la final de carieră nu zicea „Mama ei de viață, da scurtă mai este”, ci „Totul este fals, totul este ipocrit. Nu mai exista respect, cuvantul dat. Nu conteaza decat banii. Toata ziua auzim vorbind de crime. Știu ca voi părasi această lume fară regrete”.

Toți patru au fost și rămîn o parte spirituală din Franța celor mai frumoși ani. Culmea, și a României, chiar și a unei Europe care reîncepuse să trăiască frumos cu reperele sale de secole. Lumea noastră încă se încăpățîna să conteze pe morală, pe curaj, pe libertate, pe dreptate, pe repectul pentru istorie și pe credință.

Filmele celor patru au marcat și luminat Europa acelor ani. Ei erau modele, erau generatori de asprirații morale și artistice. În ciuda comunismului, măcar parte din generația mea visa să semene cu ei. Cu personajele pe care le interpretau. Niciodată, nici unul n-a jucat rol de drogat, de ratat, de subuman,de lichea.

Nici nu știu dacă îmi vine să plîng pentru plecarea lor, pentru ieșirea lor din scenă, pentru sfîrșitul lui Alain Delon sau pentru distanța uriașă între ce au interpretat ei și mizeriile pretins artistice care ne inundă sau pentru acei ani de adolescență în care mă uitam la ei ca la un altar de biserică, ca la împlinirea lunii, ca la o mare izbîndă pe care o împărțeau și cu mine. Sau pentru toate la un loc.

Au fost anii în care ne adunam cîte trei, patru, chiar cîte cinci-șase copii (că în sat nici nu erau mai mulți) să mergem la cinematograful din Orăștie unde mai venea cîte un film cu Alain Delon sau cu Jean-Paul Belmondo. Caravana nu le aducea niciodată la căminul cultural din Mărtinești. La Orăștie, am văzut „Rocco și frații săi”, „Eclipsa”,„Ghepardul”, „Laleaua Negră” și „Aventurierii”. Filme, nu maculatură cinematografică, povești eroice, nu caricaturi stupide.

În acei ani nu existau autobuze cu program de circulat la sate. Chiar și navetiștii la fabrici mergeau pe jos. Vara- hotărîți și veseli, toamna și iarna-înfrigurați și tăcuți, cu lumini de cărare, înarmați cu niște felinare improvizate în niște țevi umplute cu petrol.

Noi ne plănuiam să mergem la film numai pe lumină și pregăteam totul cu o seară înainte. Plecam a doua zi la amiază și ajungeam să prindem „filmul de la 6”, așa-zisa reprezentați de la ora 18, care astăzi nu mai există. Ajungeam, ne luam bilete și ne înfundam în scaunele de placaj. Și după aproape două ceasuri de nemișcare, ieșeam pe strada principală ca îmbătați de o licoare de trăit în vis, muți de uimire, cu un fel de privire de bărbați curajoși.

După ce luam cîte o înghețată, porneam la frei-talpă (mers pe jos) spre casă și, cu toate astea, ne ne mai prindea noaptea pe drumul prin pădure. Dar nu simțeam nici un fel de frică. Ba parcă ne încerca regretul că nu ni se oferă un pui de pericol ca să ne putem arăta vitejia care avea să ne părăsească în zilele următoare.

Alain Delon, ca și Jean Gabin și Jean-Paul Belmondo au au ținut sus filmul francez în fața celui american, dar au jucat și un rol uriaș în spiritul generației mele. Nu o influență artistică, ci una morală, umană, bărbătească.

Am crescut cu ei, cu Beatles și cu Elvis Presley. Și cu încă vreo cîțiva care au alcătuit nu prea lunga listă de repere într-o lume marginal europeană, ba și rurală, provincială și dureros de izolată.

Ce-am înțeles eu de la Alain Delon? Dar și de la Jean Gabin și de la Jean-Paul Belmondo! Și de la Beatles?

Ceva simplu. Că viața merită trăită, dar nu oricum. Și că merită să lupți.

Termin acest omagiu modest, aprind o lumînare, șterg o lacrimă și simt nevoia să fac niște pași. Nu știu încotro, dar trebuie să merg înainte.

Cornel Nistorescu

Adio, Ileana!

 

La ce mă gândesc mă întreabă Facebook.

El care ne-a învățat să fim, să iubim și să murim aici în spațiul virtual, îmi aduce vestea incredibilă a stingerii poetei și prietenei noastre Ioana Ileana Ștețco.

Evident mă gândesc la loviturile absurde pe care le primim.

ca și cum cineva ne-ar sfărâma o clipă mintea, țeasta,vederea!

La destinele noastre evanescente, doar gânduri și cuvinte!

La cei care pleacă intempestiv din lume! La cei cu care ne-am obișnuit să ne vedem și să-i vedem prin țesătura lumii noastre, ca frați, ca prieteni, ca ființe-reper și pe care deodată cineva ni-i răpește fără drept de apel, fără putința de-a opri aceasta. La cei cu care ne vedem foarte rar dar ne face bine să știm că există acolo undeva departe sau undeva aproape și că țin rezistentă arhitectura lumii. Nu apuc să-mi consum uluirea și tristețea veștii că IOANA ILEANA ȘTEȚCO a murit și de îndată primesc mesaj de la Irina Petraș că s-a stins profesorul IOAN DERȘIDAN de la Oradea!

Cine s-ar fi gândit! Cine se putea gândi, în luna mai, când am fost la Cluj, la evenimentul lansării cărții lui Ion Pop, „Lucian Blaga - Universul liric”, că Ileana nu va mai vizita vreodată Clujul, că noi , Eu, Ileana Și Nicu Scheianu, nu vom mai călători aici pe pământ împreună prin pusta transilvană-someșeană, că nu vom mai poposi la o cafea la Cășei sau pe pajiștea unor maluri de ape să admirăm verdeața de rai a dealurilor Măgoajei, că nu vom mai schimba cuvinte și idei într-un lung dialog cât drumul Clujului...Cine? Cine s-ar fi gândit că nu o vom mai vedea pe Ioana Ileana, când, la Zilele revistei „Nord literar”, cu trei săptămâni în urmă, ne-a spus câtorva care eram în preajmă: „Vreau să vă salut și să vă spun că eu voi merge pentru o vreme în spital pentru un tratament și.....”. „ - Sănătate multă, Ileana ! Să ne vedem cu bine când revii!”, i-am zis eu. Și nu bănuiam că nu va mai reveni, și nu pot să cred că ființa ei de trup s-a destrămat ca un fum și că personalitatea ei s-a evaporat undeva în văzduh de unde poate ne privește zâmbind.

Am discutat în întâlnirile noastre la Baia Mare, am schimbat opinii, am scris despre cărțile ei, am apreciat talentul ei și efortul de a se dărui poeziei...Ioana Ileana Ștețco era membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca.

Adio, Ileana! Drum lin în cer, în Lumina Veșniciei Tatălui! Ție, poetei IOANA ILEANA ȘTEȚCO! Fie-ți pământul odihnitor și amintirea perpetuă! Versurile tale vor umple golul pe care l-ai lăsat acolo, în sălița de la reprezentanța USR Maramureș, Fii neuitată, draga noastră Ileana!

 

Dr. Terezia FILIP

 

6 picturi semnate Maria Mariş Dărăban. Adio, dar rămâi în noi!

Alo, Klemm! România îşi ia adio de la 60 de kilometri de autostradă ”americană”, deşi a plătit banii în avans

Tot mai îndepărat e termenul de a ajunge în occident pe autorstradă. Adio Viena! Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR) anunţă, într-un comunicat, că a primit o notificare de reziliere a contractului din partea constructorului tronsonului de autostradă Suplacu de Barcău – Borş, parte a Autostrăzii Transilvania.

La 13 ani de la semnarea contractului între CNADNR şi gigantul american Bechtel (decembrie 2003) pe autostrada Transilvania, care trebuia inaugurată în decembrie 2012 pe întreaga lungime de 415 km, se circulă pe doar 52 km, între Câmpia Turzii şi Gilău. Restul rămân parte a unei autostrăzi fantomă.

În martie 2013, când contractul cu americanii era reziliat, tronsonul Suplacu de Barcău – Borş, aflat la 50% stadiu de exe­cuţie, intra în conservare. Timp de trei ani şi jumătate nimic nu s-a mai întâmplat, în ciuda faptului că, în primăvara lui 2015, asocierea de firme Corsan Corviam Construccion – Consinit – Road Consulting şi Design Solution, Via Design a câştigat licitaţia pentru continuarea lucrărilor, pentru 701 mil.

lei (157 mil. euro), bani proveniţi în întregime din bugetul de stat.

După 13 ani de la începerea lucrărilor pe tronsonul Suplacu de Barcău – Borş şi contractul cu ultimul constructor e pe cale de reziliere.

„De la emiterea Ordinului de Începere (luna iunie 2015) pentru execuţia lucrărilor aferente autostrăzii Suplacu de Barcău – Borş, CNAIR a solicitat antreprenorului să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, urmărind în paralel activitatea desfăşurată pe şantier. În toată această perioadă, antreprenorul şi-a demonstrat incapacitatea îndeplinirii obligaţiilor contractuale prin lipsa de mobilizare în vederea finalizării lucrărilor la acest obiectiv”, se arată în comunicatul CNAIR.

Având în vedere întârzierile înregistrate la lucrările de execuţie pentru autostrada Suplacu de Barcău – Borş, CNAIR a emis penalităţi în valoare de 75 milioane lei. De asemenea, în acelaşi context, „compania şi-a arătat intenţia de a rezilia contractul, luând în calcul şi relicitarea proiectului, astfel încât acest obiectiv să poată fi finalizat”. În consecinţă, „firma constructoare, demonstrând că este în incapacitate financiară şi organizatorică, a transmis o notificare prin care solicită rezilierea contractului”, menţionează CNAIR.

Având în vedere situaţia existentă, pentru ca acest proiect să poată fi finalizat, „singura opţiune pe care o poate lua compania este aceea de a rezilia actualul contract şi de a relicita proiectul”, arată administratorul infrastructurii rutiere.

La construcţia Suplacu de Barcău-Borş a fost selectat, în luna mai 2015, consorţiul compus din Corsan-Corviam Construccion SA, Consinit SRL, Road Consulting & Design Solution SRL şi Via Design SRL. Preţul contractului a fost stabilit la 701 milioane de lei fără TVA. Contractul a fost semnat în mai 2015.Alo, Klemm! Ce fac firmele americane în România?!

                                                                                         NapocaNews

Adio facultăţi gratuite în România ! UE vrea să privatizeze toate universitățile !

Învăţământul superior gratuit ar putea deveni istorie în România. Uniunea Europeană intenționează să impună privatizarea tuturor universităţilor de stat din România.

Din acel moment, elevii care termină clasa a XII-a și promovează examenul de bacalaureat își vor putea continua studiile doar contra cost.

„În urmă cu o lună am fost la Viena la o dezbatere la care au participat toate ţările din Uniunea Europeană şi concluzia a fost că se doreşte o privatizare masivă a universităţilor de stat şi doar în cazuri rare să mai fie acordate burse de la stat. Mai degrabă vor un sistem de sprijinire a tinerilor prin credite.

Intenţia ţărilor dezvoltate din Uniunea Europeană este ca, odată învăţământul privatizat, să se facă un clasament al tuturor universităţilor din Europa şi, în acest fel, atractivitatea universităţilor valoroase ale Europei să crească”, a declarat prof. dr. ing. Anton Hadăr, preşedintele Federaţiei Naţionale Sindicale „Alma Mater”, pentru ziarul Ring.

Preluare http://www.realitatea.net/adio-faculta-i-gratuite-ue-vrea-sa-privatizeze-toate-universita-ile_1603273.html

                                                            

lasă-mă să te las, popor portocaliu

                            de   RADU HERJEU

Pe principiul “degeaba mi-ai dat tu papucii, vin io şi-ţi zic adio”, Băsescu a performat într-una dintre cele mai penibile, mai false, mai greţoase scenete ale circului în care a transformat ţara în ultimii 8 ani şi ceva. Îmbrăcat ca un pescar venit de pe baltă, căruia i-a căzut în apă nu doar undiţa, ci şi cutia cu momeli, cârmaciul a ţinut să-i repudieze public pe cei care tocmai îşi probaseră ghetele pe turul pantalonilor săi. Să-i pună, carevasăzică, la gazeta de perete a lu’ Zuckerberg, să-i facă de ruşine, cum ar veni, pentru ca fanii lui, câţi or mai fi, să-i recunoască, să-i arate cu degetul pe stradă şi să-i scuipe cu dispreţ, pentru modul în care s-au dezis de tatăl şi de mama lor, păcat groaznic în orice cultură, religie şi, desigur, politică.

Cred şi eu că-i supărat. Ca să se asigure că nu-i rămâne Duduia fără coledzi, cârmaciul însuşi a dat-o dracului de Constituţie şi s-a scoborât în mijlocul poporului care i-au mai rămas, să-l convingă că încă e jupân la mezelărie şi că, puţintică răbdare şi acceptarea loc ţiitoarei lui în fruntea partidului, îi garantează o masă caldă în raiul de dreapta ce va să vină după apocalipsa USL. N-a fost să fie. Dacă până acum ceva timp, grămada de delegaţi portocalii ar fi ales şi un bocanc, dacă tătucul ar fi apărut cu el, ţinându-l de şireturi, lucrurile s-au mai schimbat. S-au uitat şi ei pe hartă şi-au realizat că sediul PNL din Aviatorilor e mult mai aproape de Modrogan decât Palatul Cotroceni. În paranteză fiind spus, înclin să cred că, rămânând aşa puţini, au împrumutat delegaţi şi de la vecinii social democraţi sau liberali de prin judeţe, ca să nu se facă de băşcălie la televizor, cu sala jumate goală.

Şi câte n-a făcut el pentru ingraţii trădători. Cum i-a luat el din mizerie şi i-a pus în fruntea bucatelor, cum i-a ferit de ploaie şi de vânt, i-a scutit de grija de-a gândi, le-a dat intelectuali care să le facă pantofii, după ce terminau cu-ai lui, i-a scos în lume, la coana Europa, le-a dat totul mestecat mură-n gură, ei trebuiau doar să-nghită şi s-arate rezultatul, norodului. Totul, pentru unica, mărunta şi onoranta cerinţă de a sta mereu preş sub paşii augustului conducător. Pe care, iată, nu o mai respectă, pe motiv că, cică, nu-i mai suportă tocurile. Astfel, în doar câteva ore, din cei care au salvat România din ghearele crizei şi ale comuniştilor, au devenit nişte fesenişti imunzi, nedemocraţi şi necinstiţi, care fug cu urnele, uitând că nu mai sunt la alegerile prezidenţiale din 2009.

Aşa că îi repudiază public, teatral şi patetic, fără o lacrimă, însă, ca dovadă maximă că i-a scos de la sufletul lui mare şi curat. În care, ca pe vremuri, în peşteri, n-au rămas decât femeile şi copiii, singurii care ar putea duce mai departe nepătatul nume Băsescu. Şi năravurile, desigur.

PS. Ce se va-ntâmpla cu PDL-ul? Acum, sincer, pe cine naiba mai interesează cu adevărat? Se rupe, nu se rupe… După ce şi-a pus poalele-n cap, la Convenţie, se va vinde, întreg sau pe bucăţi, celui care dă mai mult. Eu, unul, cred că vor cădea la pace, pe moment, pentru că prea ştiu multe unii despre alţii.