În orice societate liberă, elitele se compun din câţiva indivizi, care dobândesc acest statut pe bază de merit. Graţie averii, înţelepciunii şi curajului lor, ei posedă o autoritate naturală, opiniile şi judecăţile lor bucurându-se, în ochii celorlalţi, de un respect larg împărtăşit.
Mai mult, datorită căsătoriilor selective şi funcţionării legilor de moştenire civilă şi genetică, este probabil ca autoritatea naturală să se perpetueze de la o generaţie la alta în aceleaşi familii. De aceea, sarcina soluţionării conflictelor şi a neînţelegerilor va fi încredinţată, de persoanele aflate în dispută, capilor acestor familii, a căror reputaţie se întemeiază pe un lung şir de performanţe superioare, pe clarviziunea şi pe conduita lor personală exemplară.
Apariţia endogenă a statului monarhic – spre deosebire de cea exogenă, bazată pe cucerire – este produsul acestor elite naturale, micul pas decisiv necesar pentru apariţia sa fiind monopolizarea funcţiei de judecător şi arbitru al conflictelor..Aceasta s-a petrecut îndată ce un singur membru al elitelor naturale recunoscute voluntar a reuşit, în ciuda opoziţiei rivalilor săi, să impună rezolvarea tuturor conflictelor dintr-un anumit teritoriu exclusiv de către el. Părţile conflictuale pierdeau astfel posibilitatea de a mai alege un alt judecător sau arbitru.
Îndată ce înţelegem statul ca pe un produs al unei ordini anterioare, structurate ierarhic, devine clar de ce, în cea mai mare parte a istoriei sale, în măsura în care a fost supusă unor guverne, omenirea a fost supusă unor monarhii (mai degrabă decât unor democraţii). Au existat, desigur, excepţii: democraţia ateniană, Roma până în 31 î. Hr., republicile Veneţia, Florenţa, Genova în timpul Renaşterii, cantoanele elveţiene începând din 1291, Provinciile Unite (Olanda) din 1648 până în 1673 şi Anglia sub Cromwell.
Dar acestea sunt cazuri rare şi nici unul din ele nu seamănă, fie şi numai de departe, cu sistemul modern de tip „omul şi votul”. Ele erau, ca şi monarhiile, sisteme cu un pronunţat caracter elitist. În Atena, de pildă, cetăţenii cu drept de vot şi eligibili în poziţii de conducere nu depăşeau 5% din populaţie.
Din clipa când un singur membru al elitei naturale a reuşit să monopolizeze funcţia de judecător şi arbitru al conflictelor, dreptul şi asigurarea respectării legii au devenit mai costisitoare. În loc de a mai fi oferite gratuit sau în schimbul unor sume achitate voluntar, finanţarea lor a început să se facă prin taxe obligatorii. Simultan, calitatea dreptului s-a deteriorat. În loc de a mai respecta, prin aplicarea fără excepţie a principiilor universale şi imuabile ale dreptăţii, vechile pravile întemeiate pe proprietatea privată, un judecător monopolist, scutit de pericolul de a-şi pierde clienţii prin abandonarea imparţialităţii, va perverti sistematic dreptul în propriul său folos.
Cum a fost cu putinţă acest pas decisiv, de monopolizare a legii şi ordinii de către un rege, o dată ce el conducea, în mod previzibil, la scumpirea şi degradarea justiţiei? Cu siguranţă, alţi membri ai elitei naturale trebuiau să respingă o asemenea tentativă.
Tocmai de aceea viitorii regi s-au aliniat, în mod caracteristic, la standardele „poporului”, ale „oamenilor de rând”. Mizând pe sentimentul întotdeauna popular al invidiei, regii au promis o justiţie mai ieftină şi mai bună, în schimbul şi cu ajutorul impozitării rivalilor mai capabili (competitori ai monarhului) — a căror sferă de acţiune se vedea astfel restrânsă.
În al doilea rând, regii şi-au asigurat sprijinul clasei intelectuale. Cu excepţia bisericii, persoanele interesate de serviciile intelectualilor — ca educatori pentru copiii lor, consilieri personali, secretari şi bibliotecari — proveneau numai dintre membrii elitelor naturale.
Posibilităţile de angajare ale intelectualilor erau precare, iar veniturile lor, în mod caracteristic, modeste. Mai mult, cu toate că membrii elitelor naturale erau rareori ei înşişi intelectuali (i.e. persoane consacrate exclusiv preocupărilor academice), ei erau, de regulă, cel puţin la fel de înzestraţi, aşa încât stima lor pentru performanţele intelectualilor pe care-i angajau era limitată.
Intelectualii, suferind de un narcisism debordant, suportau greu această situaţie. Cât de nedrept li se părea faptul că elevii lor — elitele naturale — le erau de fapt patroni şi îşi permiteau o viaţă confortabilă, în vreme ce ei — intelectualii — erau prin comparaţie săraci şi dependenţi!
Nu este deci de mirare că intelectualii au putut fi cu uşurinţă câştigaţi de rege pentru cauza lui, în încercarea de a-şi asigura monopolul justiţiei. În schimbul justificărilor ideologice ale regimului monarhic, regele le oferea nu doar slujbe mai bune şi poziţii mai înalte, ci şi statutul de intelectuali de curte, care le permitea în fine să răspundă elitelor naturale cu aceeaşi monedă pentru lipsa lor de respect.
Dar îmbunătăţirea înregistrată astfel de situaţia intelectualilor nu era decât una precară. În regim monarhic exista o distincţie clară între stăpân (rege) şi slujitori (supuşi), iar aceştia din urmă ştiau că poziţiile nu sunt permutabile. În consecinţă, nu doar elitele naturale, ci şi oamenii de rând opuneau o rezistenţă considerabilă oricărui spor al puterii regale. Prelevarea taxelor se dovedea, aşadar, pentru regi, extrem de dificilă, iar posibilităţile de angajare pentru intelectuali rămâneau extrem de limitate.
Mai mult, o dată instalaţi în siguranţă la putere, regii nu-şi tratau intelectualii cu mult mai multă consideraţie decât elitele naturale. Şi, dat fiind că regii controlau teritorii mult mai întinse decât visaseră vreodată elitele naturale, dizgraţia lor era încă şi mai periculoasă, iar capriciile lor făceau poziţia intelectualilor şi mai precară.
Cercetarea biografiilor celor mai de seamă intelectuali — de la Shakespeare la Goethe, de la Descartes la Locke, de la Marx la Spencer – indică, în linii mari, aceleaşi caracteristici: până târziu în secolul al XIX-lea, opera lor era sponsorizată de donatori privaţi, membri ai elitelor naturale, principi sau regi. După cum intrau sau ieşeau din graţia sponsorilor respectivi, intelectualii îşi schimbau frecvent patronii şi erau deosebit de mobili din punct de vedere geografic. Aceasta însemna adesea incertitudine financiară, contribuind totodată la cosmopolitismul specific intelectualilor (indicat de fluenţa lor în numeroase limbi), dar şi la o remarcabilă independenţă intelectuală.
Îndată ce unul sau altul din sponsori sau donatori îşi retrăgea sprijinul apăreau alţii, care preluau bucuroşi această sarcină. Într-adevăr, intelectualii şi viaţa culturală înfloreau la maximum acolo unde poziţia regilor sau a guvernelor centrale era relativ slabă, iar elitele naturale rămâneau relativ puternice. Un exemplu fericit ne este furnizat, în prima parte a secolului al XIX-lea, de Germania, unde numeroşi principi rivalizau pentru putere, prin contrast cu Franţa, puternic centralizată.
O modificare fundamentală a relaţiilor dintre stat, elitele naturale şi intelectuali nu s-a produs decât după instaurarea regimurilor democratice. Opoziţia istorică faţă de monarhie era cauzată de preţul prohibitiv al justiţiei şi de pervertirea vechilor pravile de către regi, în calitatea lor de judecători şi arbitri ai conflictelor, în regim de monopol. Se răspândeau însă confuzii grave.
Existau persoane care înţelegeau că problema este monopolul, şi nu elitele sau aristocraţia. Dar numărul acestora era nesemnificativ prin comparaţie cu al acelora care, în mod eronat, vedeau în caracterul elitist al stăpânului sursa problemei — şi care susţineau păstrarea monopolului asupra legii şi ordinii, cerând înlocuirea pur şi simplu a regelui şi a pompei regale, prea bătătoare la ochi, cu poporul şi presupusa decenţă a oamenilor de rând. De aici succesul istoric al democraţiei.
Câtă ironie în faptul că monarhia a fost distrusă de aceleaşi forţe sociale pe care regii le stimulaseră iniţial, punându-le în slujba lor, cu ocazia excluderii autorităţilor naturale rivale, prin blocarea accesului acestora din urmă la funcţia judecătorească: invidia oamenilor de rând faţă de cei mai înzestraţi şi dorinţa intelectualilor de a accede la locul pe care credeau că-l merită în societate.
Cu necesitate logică, ideea că – la rândul lor – şi regii trebuie doborâţi şi că politicile egalitariste trebuie împinse până la consecinţa lor ultimă — controlul monopolist al funcţiei judecătoreşti de către omul de rând — s-a impus. În ochii intelectualilor, aceasta însemna controlul dreptului de către ei, în calitate de purtători de cuvânt ai poporului.
După cum ne poate informa teoria economică elementară, tranziţia de la regimul de tip monarhic la regula „omul şi votul” şi substituirea regelui cu poporul nu putea decât să înrăutăţească lucrurile. Preţul justiţiei a crescut astronomic, în vreme ce calitatea sa a continuat să se deterioreze ineluctabil. Într-adevăr, această tranziţie nu înseamnă în ultimă instanţă altceva decât înlocuirea unui sistem de proprietate privată asupra guvernului — a unui monopol privat — cu un sistem de proprietate colectivă asupra guvernului — un monopol public.
De aici a rezultat o „tragedie a comunelor”. De acum înainte oricine — nu numai regele — va putea să înhaţe proprietatea privată a tuturor celorlalţi. Consecinţa a fost mai multă exploatare guvernamentală (prelevare de taxe), deteriorarea justiţiei până la punctul în care ideea de corp universal şi imuabil al principiilor de drept a dispărut şi a fost înlocuită cu ideea de legislaţie (drept făcut, mai degrabă decât descoperit, „dat” pe vecie); şi o creştere a ratei sociale a preferinţei de timp (i.e. o accentuare a orientării către prezent, în detrimentul orientării către viitor).
Un rege poseda un teritoriu pe care-l putea lăsa moştenire propriului său fiu şi, de aceea, încerca să-i sporească valoarea. Un stăpân ales democratic nu e decât un administrator temporar şi, de aceea, încearcă să-şi maximizeze în prezent, prin toate mijloacele, venitul curent, cules de pe urma funcţiei sale guvernamentale, în dauna oricărei posibilităţi de capitalizare a valorii.
Iată câteva consecinţe: cheltuielile guvernamentale pe durata epocii monarhice, ca procent din PNB, rareori depăşeau 5%. De la Primul Război Mondial încoace, ele s-au situat, de regulă, în jurul valorii de 50%. Înaintea Primului Război Mondial angajaţii guvernamentali reprezentau, de regulă, mai puţin decât 3% din totalul forţei de muncă angajate. De atunci această valoare s-a ridicat la 15 – 20%. Epoca monarhică s-a caracterizat prin întrebuinţarea banilor-marfă (aur), şi puterea de cumpărare a unităţii monetare sporea treptat. Prin contrast, epoca democratică este epoca banilor de hârtie, a căror putere de cumpărare a scăzut necontenit.
Regii se afundau din ce în ce mai mult în datorii, dar, cel puţin în timp de pace, obişnuiau să-şi reducă povara datoriilor. În epoca democratică, datoriile guvernamentale au crescut, atât în vreme de război, cât şi de pace, atingând cote incredibile. Ratele reale ale dobânzii în epoca monarhică scăzuseră, treptat, până la circa 2,5%. De atunci, ratele reale ale dobânzii (ratele nominale ajustate pentru a ţine seama de inflaţie) au crescut până la circa 5% — o cotă pe care n-o mai atinseseră din secolul al XV-lea.
Legislaţia era practic inexistentă până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astăzi, într-un singur an, se ratifică zeci de mii de legi şi reglementări. Ratele economiilor scad, în loc să crească o dată cu veniturile, iar indicatorii dezintegrării familiale şi ai criminalităţii se află în permanentă creştere.
În vreme ce, sub stăpânire democratică, situaţia statului s-a îmbunătăţit substanţial, în vreme ce situaţia populaţiei se înrăutăţea corespunzător, ce s-a întâmplat cu elitele naturale şi cu intelectualii? În ce-i priveşte pe cei dintâi, democratizarea a reuşit acolo unde regii nu marcaseră decât începuturi modeste: în distrugerea definitivă a elitelor naturale şi a aristocraţiei. Averile familiilor de seamă s-au disipat graţie taxelor spoliatoare, percepute în timpul vieţii sau la deces. Tradiţiile de independenţă economică, clarviziune intelectuală, precum şi cele decurgând din rolul de repere morale şi spirituale, pe care-l jucau aceste familii, au fost anihilate şi uitate.
Mai există şi astăzi oameni bogaţi, dar ei îşi datorează frecvent averile intervenţiilor directe sau indirecte ale statului. De aceea ei sunt adesea mai dependenţi de continuarea favorurilor acordate de stat decât mulţi dintre cei cu mijloace mai reduse. În mod tipic, ei nu mai sunt reprezentanţi ai unor venerabile familii de frunte, ci nouveaux riches. Conduita lor nu se caracterizează prin virtute, înţelepciune, demnitate sau gust, ci este o reflectare a aceleiaşi culturi proletare de masă, orientate către prezent, oportunism şi hedonism, pe care cei bogaţi şi renumiţi o împărtăşesc astăzi cu toţi ceilalţi. În consecinţă — şi slavă Domnului — opiniile lor nu se bucură de mai multă consideraţie în ochii publicului larg decât cele ale oricărei persoane luate la întâmplare.
Democraţia a reuşit în cele din urmă ceea ce Keynes nu îndrăznea decât să viseze: „eutanasia clasei rentierilor”. Afirmaţia lui Keynes, după care „pe termen lung suntem morţi cu toţii”, exprimă cu acurateţe spiritul democratic al vremurilor noastre: hedonism orientat către prezent. Deşi este pervers să nu gândeşti dincolo de propria-ţi viaţă, acesta este modul de gândire devenit tipic. În loc să-i înnobileze pe proletari, democraţia a proletarizat elitele. Ea a pervertit, de asemenea, gândirea şi judecata maselor.
Pe de altă parte, o dată cu distrugerea elitelor naturale, intelectualii au dobândit o poziţie mult mai proeminentă şi mai puternică în societate. Într-adevăr, ei au atins în bună măsură ţelul la care aspirau, devenind clasa stăpânitoare.
Economiştii, filozofii, istoricii sau analiştii sociali de calibru semnificativ angajaţi privat de membri ai elitelor naturale au dispărut aproape cu desăvârşire, iar acei câţiva reprezentanţi ai vechilor elite care mai supravieţuiesc şi care le-ar fi putut achiziţiona serviciile nu-şi mai pot permite, din punct de vedere financiar, să angajeze intelectuali. În schimb, intelectualii sunt acum, de regulă, funcţionari publici, chiar şi atunci când lucrează pentru instituţii şi fundaţii nominal private. Protejaţi aproape complet de vicisitudinile cererii consumatorilor („stabilizaţi” în funcţii), numărul lor a crescut dramatic, iar compensaţiile de care se bucură depăşesc, în medie, cu mult valoarea lor adevărată de piaţă. Simultan, calitatea produsului lor intelectual cunoaşte o degradare constantă.
Desigur, mai există intelectuali şi performanţe intelectuale de vârf. Dar aceşti câţiva şlefuitori de pietre scumpe sunt tot mai dificil de identificat în mlaştina tot mai cuprinzătoare a poluării intelectuale. Aruncaţi o privire peste aşa-numitele reviste economice, filozofice, sociologice sau istorice de prim rang. Vă aşteaptă fie un şoc, fie un hohot de râs, în funcţie de temperament.
Veţi descoperi, în cea mai mare parte, irelevanţă şi incomprehensibilitate. Mai rău, în măsura în care produsul intelectual mai este şi astăzi relevant şi comprehensibil, el este viciat de etatism. Există excepţii însă, dat fiind că practic toţi intelectualii sunt angajaţi ai statului, cu multiplele sale ramificaţii, n-ar trebui să ne surprindă faptul că cea mai mare parte a voluminosului lor „output” va fi, prin misiune sau omisiune, propagandă etatistă.
Permiteţi-mi să ilustrez acest lucru, aruncând o privire asupra aşa-numitei Şcoli de la Chicago: Milton Friedman, predecesorii şi urmaşii săi. În anii 1930-1940, Şcoala de la Chicago era considerată „de stânga” — şi pe bună dreptate: Friedman, de pildă, recomanda [încă de la începutul carierei sale] un sistem bancar centralizat şi hârtia în locul etalonului aur. El aderase deja trup şi suflet la principiul statului asistenţial, propagând garantarea unui venit minim (o taxă negativă pe venit), a cărui limită superioară n-a fost capabil s-o enunţe. Pentru atingerea ţelurilor sale mărturisit egalitariste, el recomandă o taxă progresivă (participând personal la implementarea sistemului de reţineri din salariu). Friedman adoptase ideea că statul poate preleva taxe pentru subvenţionarea tuturor bunurilor generatoare de efecte de vecinătate pozitive, sau despre care bănuia el că pot avea asemenea efecte. Evident, aceasta însemna că statul poate subvenţiona, practic, orice doreşte.
În plus, Friedman şi succesorii săi au îmbrăţişat cea mai subţire dintre filozofii: relativismul etic şi epistemologic. Nu există nimic de felul unor adevăruri morale ultime, şi toate cunoştinţele noastre factuale, empirice sunt, în cel mai bun caz, numai ipotetic adevărate. Cu toate acestea, ei n-au pus vreodată la îndoială necesitatea existenţei unui stat democratic. Astăzi, după jumătate de veac, fără să-şi fi modificat vreuna dintre poziţiile esenţiale, Şcoala de la Chicago e privită ca un bastion al dreptei şi al pieţei libere. Ea defineşte acum hotarul „de dreapta” al respectabilităţii, pe care numai „extremiştii” îl mai încalcă. Iată magnitudinea alunecării spre stânga a opiniei publice, pe care au reuşit s-o provoace impiegaţii statului.
În orice societate liberă, elitele se compun din câţiva indivizi, care dobândesc acest statut pe bază de merit. Graţie averii, înţelepciunii şi curajului lor, ei posedă o autoritate naturală, opiniile şi judecăţile lor bucurându-se, în ochii celorlalţi, de un respect larg împărtăşit.
Mai mult, datorită căsătoriilor selective şi funcţionării legilor de moştenire civilă şi genetică, este probabil ca autoritatea naturală să se perpetueze de la o generaţie la alta în aceleaşi familii. De aceea, sarcina soluţionării conflictelor şi a neînţelegerilor va fi încredinţată, de persoanele aflate în dispută, capilor acestor familii, a căror reputaţie se întemeiază pe un lung şir de performanţe superioare, pe clarviziunea şi pe conduita lor personală exemplară.
Apariţia endogenă a statului monarhic – spre deosebire de cea exogenă, bazată pe cucerire – este produsul acestor elite naturale, micul pas decisiv necesar pentru apariţia sa fiind monopolizarea funcţiei de judecător şi arbitru al conflictelor..Aceasta s-a petrecut îndată ce un singur membru al elitelor naturale recunoscute voluntar a reuşit, în ciuda opoziţiei rivalilor săi, să impună rezolvarea tuturor conflictelor dintr-un anumit teritoriu exclusiv de către el. Părţile conflictuale pierdeau astfel posibilitatea de a mai alege un alt judecător sau arbitru.
Îndată ce înţelegem statul ca pe un produs al unei ordini anterioare, structurate ierarhic, devine clar de ce, în cea mai mare parte a istoriei sale, în măsura în care a fost supusă unor guverne, omenirea a fost supusă unor monarhii (mai degrabă decât unor democraţii). Au existat, desigur, excepţii: democraţia ateniană, Roma până în 31 î. Hr., republicile Veneţia, Florenţa, Genova în timpul Renaşterii, cantoanele elveţiene începând din 1291, Provinciile Unite (Olanda) din 1648 până în 1673 şi Anglia sub Cromwell.
Dar acestea sunt cazuri rare şi nici unul din ele nu seamănă, fie şi numai de departe, cu sistemul modern de tip „omul şi votul”. Ele erau, ca şi monarhiile, sisteme cu un pronunţat caracter elitist. În Atena, de pildă, cetăţenii cu drept de vot şi eligibili în poziţii de conducere nu depăşeau 5% din populaţie.
Din clipa când un singur membru al elitei naturale a reuşit să monopolizeze funcţia de judecător şi arbitru al conflictelor, dreptul şi asigurarea respectării legii au devenit mai costisitoare. În loc de a mai fi oferite gratuit sau în schimbul unor sume achitate voluntar, finanţarea lor a început să se facă prin taxe obligatorii. Simultan, calitatea dreptului s-a deteriorat. În loc de a mai respecta, prin aplicarea fără excepţie a principiilor universale şi imuabile ale dreptăţii, vechile pravile întemeiate pe proprietatea privată, un judecător monopolist, scutit de pericolul de a-şi pierde clienţii prin abandonarea imparţialităţii, va perverti sistematic dreptul în propriul său folos.
Cum a fost cu putinţă acest pas decisiv, de monopolizare a legii şi ordinii de către un rege, o dată ce el conducea, în mod previzibil, la scumpirea şi degradarea justiţiei? Cu siguranţă, alţi membri ai elitei naturale trebuiau să respingă o asemenea tentativă.
Tocmai de aceea viitorii regi s-au aliniat, în mod caracteristic, la standardele „poporului”, ale „oamenilor de rând”. Mizând pe sentimentul întotdeauna popular al invidiei, regii au promis o justiţie mai ieftină şi mai bună, în schimbul şi cu ajutorul impozitării rivalilor mai capabili (competitori ai monarhului) — a căror sferă de acţiune se vedea astfel restrânsă.
În al doilea rând, regii şi-au asigurat sprijinul clasei intelectuale. Cu excepţia bisericii, persoanele interesate de serviciile intelectualilor — ca educatori pentru copiii lor, consilieri personali, secretari şi bibliotecari — proveneau numai dintre membrii elitelor naturale.
Posibilităţile de angajare ale intelectualilor erau precare, iar veniturile lor, în mod caracteristic, modeste. Mai mult, cu toate că membrii elitelor naturale erau rareori ei înşişi intelectuali (i.e. persoane consacrate exclusiv preocupărilor academice), ei erau, de regulă, cel puţin la fel de înzestraţi, aşa încât stima lor pentru performanţele intelectualilor pe care-i angajau era limitată.
Intelectualii, suferind de un narcisism debordant, suportau greu această situaţie. Cât de nedrept li se părea faptul că elevii lor — elitele naturale — le erau de fapt patroni şi îşi permiteau o viaţă confortabilă, în vreme ce ei — intelectualii — erau prin comparaţie săraci şi dependenţi!
Nu este deci de mirare că intelectualii au putut fi cu uşurinţă câştigaţi de rege pentru cauza lui, în încercarea de a-şi asigura monopolul justiţiei. În schimbul justificărilor ideologice ale regimului monarhic, regele le oferea nu doar slujbe mai bune şi poziţii mai înalte, ci şi statutul de intelectuali de curte, care le permitea în fine să răspundă elitelor naturale cu aceeaşi monedă pentru lipsa lor de respect.
Dar îmbunătăţirea înregistrată astfel de situaţia intelectualilor nu era decât una precară. În regim monarhic exista o distincţie clară între stăpân (rege) şi slujitori (supuşi), iar aceştia din urmă ştiau că poziţiile nu sunt permutabile. În consecinţă, nu doar elitele naturale, ci şi oamenii de rând opuneau o rezistenţă considerabilă oricărui spor al puterii regale. Prelevarea taxelor se dovedea, aşadar, pentru regi, extrem de dificilă, iar posibilităţile de angajare pentru intelectuali rămâneau extrem de limitate.
Mai mult, o dată instalaţi în siguranţă la putere, regii nu-şi tratau intelectualii cu mult mai multă consideraţie decât elitele naturale. Şi, dat fiind că regii controlau teritorii mult mai întinse decât visaseră vreodată elitele naturale, dizgraţia lor era încă şi mai periculoasă, iar capriciile lor făceau poziţia intelectualilor şi mai precară.
Cercetarea biografiilor celor mai de seamă intelectuali — de la Shakespeare la Goethe, de la Descartes la Locke, de la Marx la Spencer – indică, în linii mari, aceleaşi caracteristici: până târziu în secolul al XIX-lea, opera lor era sponsorizată de donatori privaţi, membri ai elitelor naturale, principi sau regi. După cum intrau sau ieşeau din graţia sponsorilor respectivi, intelectualii îşi schimbau frecvent patronii şi erau deosebit de mobili din punct de vedere geografic. Aceasta însemna adesea incertitudine financiară, contribuind totodată la cosmopolitismul specific intelectualilor (indicat de fluenţa lor în numeroase limbi), dar şi la o remarcabilă independenţă intelectuală.
Îndată ce unul sau altul din sponsori sau donatori îşi retrăgea sprijinul apăreau alţii, care preluau bucuroşi această sarcină. Într-adevăr, intelectualii şi viaţa culturală înfloreau la maximum acolo unde poziţia regilor sau a guvernelor centrale era relativ slabă, iar elitele naturale rămâneau relativ puternice. Un exemplu fericit ne este furnizat, în prima parte a secolului al XIX-lea, de Germania, unde numeroşi principi rivalizau pentru putere, prin contrast cu Franţa, puternic centralizată.
O modificare fundamentală a relaţiilor dintre stat, elitele naturale şi intelectuali nu s-a produs decât după instaurarea regimurilor democratice. Opoziţia istorică faţă de monarhie era cauzată de preţul prohibitiv al justiţiei şi de pervertirea vechilor pravile de către regi, în calitatea lor de judecători şi arbitri ai conflictelor, în regim de monopol. Se răspândeau însă confuzii grave.
Existau persoane care înţelegeau că problema este monopolul, şi nu elitele sau aristocraţia. Dar numărul acestora era nesemnificativ prin comparaţie cu al acelora care, în mod eronat, vedeau în caracterul elitist al stăpânului sursa problemei — şi care susţineau păstrarea monopolului asupra legii şi ordinii, cerând înlocuirea pur şi simplu a regelui şi a pompei regale, prea bătătoare la ochi, cu poporul şi presupusa decenţă a oamenilor de rând. De aici succesul istoric al democraţiei.
Câtă ironie în faptul că monarhia a fost distrusă de aceleaşi forţe sociale pe care regii le stimulaseră iniţial, punându-le în slujba lor, cu ocazia excluderii autorităţilor naturale rivale, prin blocarea accesului acestora din urmă la funcţia judecătorească: invidia oamenilor de rând faţă de cei mai înzestraţi şi dorinţa intelectualilor de a accede la locul pe care credeau că-l merită în societate.
Cu necesitate logică, ideea că – la rândul lor – şi regii trebuie doborâţi şi că politicile egalitariste trebuie împinse până la consecinţa lor ultimă — controlul monopolist al funcţiei judecătoreşti de către omul de rând — s-a impus. În ochii intelectualilor, aceasta însemna controlul dreptului de către ei, în calitate de purtători de cuvânt ai poporului.
După cum ne poate informa teoria economică elementară, tranziţia de la regimul de tip monarhic la regula „omul şi votul” şi substituirea regelui cu poporul nu putea decât să înrăutăţească lucrurile. Preţul justiţiei a crescut astronomic, în vreme ce calitatea sa a continuat să se deterioreze ineluctabil. Într-adevăr, această tranziţie nu înseamnă în ultimă instanţă altceva decât înlocuirea unui sistem de proprietate privată asupra guvernului — a unui monopol privat — cu un sistem de proprietate colectivă asupra guvernului — un monopol public.
De aici a rezultat o „tragedie a comunelor”. De acum înainte oricine — nu numai regele — va putea să înhaţe proprietatea privată a tuturor celorlalţi. Consecinţa a fost mai multă exploatare guvernamentală (prelevare de taxe), deteriorarea justiţiei până la punctul în care ideea de corp universal şi imuabil al principiilor de drept a dispărut şi a fost înlocuită cu ideea de legislaţie (drept făcut, mai degrabă decât descoperit, „dat” pe vecie); şi o creştere a ratei sociale a preferinţei de timp (i.e. o accentuare a orientării către prezent, în detrimentul orientării către viitor).
Un rege poseda un teritoriu pe care-l putea lăsa moştenire propriului său fiu şi, de aceea, încerca să-i sporească valoarea. Un stăpân ales democratic nu e decât un administrator temporar şi, de aceea, încearcă să-şi maximizeze în prezent, prin toate mijloacele, venitul curent, cules de pe urma funcţiei sale guvernamentale, în dauna oricărei posibilităţi de capitalizare a valorii.
Iată câteva consecinţe: cheltuielile guvernamentale pe durata epocii monarhice, ca procent din PNB, rareori depăşeau 5%. De la Primul Război Mondial încoace, ele s-au situat, de regulă, în jurul valorii de 50%. Înaintea Primului Război Mondial angajaţii guvernamentali reprezentau, de regulă, mai puţin decât 3% din totalul forţei de muncă angajate. De atunci această valoare s-a ridicat la 15 – 20%. Epoca monarhică s-a caracterizat prin întrebuinţarea banilor-marfă (aur), şi puterea de cumpărare a unităţii monetare sporea treptat. Prin contrast, epoca democratică este epoca banilor de hârtie, a căror putere de cumpărare a scăzut necontenit.
Regii se afundau din ce în ce mai mult în datorii, dar, cel puţin în timp de pace, obişnuiau să-şi reducă povara datoriilor. În epoca democratică, datoriile guvernamentale au crescut, atât în vreme de război, cât şi de pace, atingând cote incredibile. Ratele reale ale dobânzii în epoca monarhică scăzuseră, treptat, până la circa 2,5%. De atunci, ratele reale ale dobânzii (ratele nominale ajustate pentru a ţine seama de inflaţie) au crescut până la circa 5% — o cotă pe care n-o mai atinseseră din secolul al XV-lea.
Legislaţia era practic inexistentă până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astăzi, într-un singur an, se ratifică zeci de mii de legi şi reglementări. Ratele economiilor scad, în loc să crească o dată cu veniturile, iar indicatorii dezintegrării familiale şi ai criminalităţii se află în permanentă creştere.
În vreme ce, sub stăpânire democratică, situaţia statului s-a îmbunătăţit substanţial, în vreme ce situaţia populaţiei se înrăutăţea corespunzător, ce s-a întâmplat cu elitele naturale şi cu intelectualii? În ce-i priveşte pe cei dintâi, democratizarea a reuşit acolo unde regii nu marcaseră decât începuturi modeste: în distrugerea definitivă a elitelor naturale şi a aristocraţiei. Averile familiilor de seamă s-au disipat graţie taxelor spoliatoare, percepute în timpul vieţii sau la deces. Tradiţiile de independenţă economică, clarviziune intelectuală, precum şi cele decurgând din rolul de repere morale şi spirituale, pe care-l jucau aceste familii, au fost anihilate şi uitate.
Mai există şi astăzi oameni bogaţi, dar ei îşi datorează frecvent averile intervenţiilor directe sau indirecte ale statului. De aceea ei sunt adesea mai dependenţi de continuarea favorurilor acordate de stat decât mulţi dintre cei cu mijloace mai reduse. În mod tipic, ei nu mai sunt reprezentanţi ai unor venerabile familii de frunte, ci nouveaux riches. Conduita lor nu se caracterizează prin virtute, înţelepciune, demnitate sau gust, ci este o reflectare a aceleiaşi culturi proletare de masă, orientate către prezent, oportunism şi hedonism, pe care cei bogaţi şi renumiţi o împărtăşesc astăzi cu toţi ceilalţi. În consecinţă — şi slavă Domnului — opiniile lor nu se bucură de mai multă consideraţie în ochii publicului larg decât cele ale oricărei persoane luate la întâmplare.
Democraţia a reuşit în cele din urmă ceea ce Keynes nu îndrăznea decât să viseze: „eutanasia clasei rentierilor”. Afirmaţia lui Keynes, după care „pe termen lung suntem morţi cu toţii”, exprimă cu acurateţe spiritul democratic al vremurilor noastre: hedonism orientat către prezent. Deşi este pervers să nu gândeşti dincolo de propria-ţi viaţă, acesta este modul de gândire devenit tipic. În loc să-i înnobileze pe proletari, democraţia a proletarizat elitele. Ea a pervertit, de asemenea, gândirea şi judecata maselor.
Pe de altă parte, o dată cu distrugerea elitelor naturale, intelectualii au dobândit o poziţie mult mai proeminentă şi mai puternică în societate. Într-adevăr, ei au atins în bună măsură ţelul la care aspirau, devenind clasa stăpânitoare.
Economiştii, filozofii, istoricii sau analiştii sociali de calibru semnificativ angajaţi privat de membri ai elitelor naturale au dispărut aproape cu desăvârşire, iar acei câţiva reprezentanţi ai vechilor elite care mai supravieţuiesc şi care le-ar fi putut achiziţiona serviciile nu-şi mai pot permite, din punct de vedere financiar, să angajeze intelectuali. În schimb, intelectualii sunt acum, de regulă, funcţionari publici, chiar şi atunci când lucrează pentru instituţii şi fundaţii nominal private. Protejaţi aproape complet de vicisitudinile cererii consumatorilor („stabilizaţi” în funcţii), numărul lor a crescut dramatic, iar compensaţiile de care se bucură depăşesc, în medie, cu mult valoarea lor adevărată de piaţă. Simultan, calitatea produsului lor intelectual cunoaşte o degradare constantă.
Desigur, mai există intelectuali şi performanţe intelectuale de vârf. Dar aceşti câţiva şlefuitori de pietre scumpe sunt tot mai dificil de identificat în mlaştina tot mai cuprinzătoare a poluării intelectuale. Aruncaţi o privire peste aşa-numitele reviste economice, filozofice, sociologice sau istorice de prim rang. Vă aşteaptă fie un şoc, fie un hohot de râs, în funcţie de temperament.
Veţi descoperi, în cea mai mare parte, irelevanţă şi incomprehensibilitate. Mai rău, în măsura în care produsul intelectual mai este şi astăzi relevant şi comprehensibil, el este viciat de etatism. Există excepţii însă, dat fiind că practic toţi intelectualii sunt angajaţi ai statului, cu multiplele sale ramificaţii, n-ar trebui să ne surprindă faptul că cea mai mare parte a voluminosului lor „output” va fi, prin misiune sau omisiune, propagandă etatistă.
Permiteţi-mi să ilustrez acest lucru, aruncând o privire asupra aşa-numitei Şcoli de la Chicago: Milton Friedman, predecesorii şi urmaşii săi. În anii 1930-1940, Şcoala de la Chicago era considerată „de stânga” — şi pe bună dreptate: Friedman, de pildă, recomanda [încă de la începutul carierei sale] un sistem bancar centralizat şi hârtia în locul etalonului aur. El aderase deja trup şi suflet la principiul statului asistenţial, propagând garantarea unui venit minim (o taxă negativă pe venit), a cărui limită superioară n-a fost capabil s-o enunţe. Pentru atingerea ţelurilor sale mărturisit egalitariste, el recomandă o taxă progresivă (participând personal la implementarea sistemului de reţineri din salariu). Friedman adoptase ideea că statul poate preleva taxe pentru subvenţionarea tuturor bunurilor generatoare de efecte de vecinătate pozitive, sau despre care bănuia el că pot avea asemenea efecte. Evident, aceasta însemna că statul poate subvenţiona, practic, orice doreşte.
În plus, Friedman şi succesorii săi au îmbrăţişat cea mai subţire dintre filozofii: relativismul etic şi epistemologic. Nu există nimic de felul unor adevăruri morale ultime, şi toate cunoştinţele noastre factuale, empirice sunt, în cel mai bun caz, numai ipotetic adevărate. Cu toate acestea, ei n-au pus vreodată la îndoială necesitatea existenţei unui stat democratic. Astăzi, după jumătate de veac, fără să-şi fi modificat vreuna dintre poziţiile esenţiale, Şcoala de la Chicago e privită ca un bastion al dreptei şi al pieţei libere. Ea defineşte acum hotarul „de dreapta” al respectabilităţii, pe care numai „extremiştii” îl mai încalcă. Iată magnitudinea alunecării spre stânga a opiniei publice, pe care au reuşit s-o provoace impiegaţii statului.
Autor: Hans Hermann Hoppe
Traducere şi adaptare de Dan Cristian Comănescu
