Iată că anul care se încheie, 2015, pe noi
băimărenii-moroșeni ne încearcă, cu trei pierderi grele: bunul Dumnezeu ne-a
luat trei valori spirituale, toate în zi de duminică, asta poate spune ceva(!):
Mihai Olos, 22 Februarie, Augustin Cozmuța, 22 Noiembrie iar acum, Doamna Lucia
Soreanu-Șiugariu, în 6 Decembrie. Primul și ultima, în Germania, Cozmuța acasă, la Baia Mare.
Dacă Franța a avut o
„ilustră văduvă” în persoana Mariei Curie, noi românii o avem în persoana Luciei Șiugariu, o veritabilă matroană,
eroină și chiar martiră a națiunii noastre, căreia viața, de 95 de ani
împliniți la 1 Dec. 2015, nu i-a oferit decât suferință, dor și singurătate pe
care și-a dus-o în umbra comorii ei, soțul, poet și erou al României, pe care
nu l-a lăsat să moară, republicându’i opera.
Dacă avem în istoria noastră literară
o mare dragoste, Eminescu-Veronica Micle, o avem și pe a doua, mai puțin
cunoscută, „Soare” Ion Soreanu-Șiugariu-Lucia Stroescu, o dragoste divină de
care puteau fi geloși și îngerii din cer, pentru profunzimea, puritatea,
sinceritatea și tăria ei.
„Soare” a fost un model, în toate: ca
poet, ne-a oferit versuri unice în poezia modernă, corectitudine exemplară în
critica literară, eseu și jurnalism, în dragoste, ca iubit și în căsnicie, ca
soț. Cu toate acestea, dragostea lor a fost îmbrăcată în dor și pelin de
vitregiile sorții, războiul.
Fericirea lor a fost
scurtă, doar de patru ani, din care cea comună, de căsătoriți, nici măcar doi
ani împliniți, huiduma cu coasa răpindu’i Lucie comoara, pe front la 1 Febr.
1945, poetul la 31 de ani, iar Lucia rămânând văduvă pentru o viață, la nici 25
de ani. Soare îi scria Luciei cu un an înainte de moarte: „Te rog să fii sigură,
draga mea, că te iubesc până dincolo de moarte!” – ceea ce s’a adeverit și în cazul ei,
răspunzându’i la fel, devenind o Penelopă modernă „țesând” poezia lui spre
eternitate. Acum s’a dus, de pe patul unui spital din Aachen/Germania în
dimineața duminecii de Sfântul Nicolae, să’l întâlnească în Împărăția Cerului
pe neprețuitul ei soț, poetul, supranumit de prieteni „Soare” după o poezie
de-a lui: „Dă’mi Doamne
Soare...” poetul care vorbea
de: „un bob de lumină”! Lucia îi poate răspunde poetului ei,
tot poetic: „Pe urmele pașilor
noștri au răsărit flori de veșnicie.”
Doamna Șiugariu trăia de mulți ani în Germania unde a lucrat ca farmacistă,
retrăgându-se la pensie în Aachen orașul de reședință a lui Carol cel Mare, al
carolingienilor secolului 8-9 al primului mileniu, Aquae Granni, zeul antic
celtic-german al luminii, focului și al apei termale tămăduitoare, izvoare de
apă termală sulfuroasă descoperite de Iulius Caesar în timpul războaielor
gallice așezându-se aici în Aquis
Villa, devenită stațiune
balneară, de atunci și până azi!
Doamna Lucia trăia și se gospodărea
singură, fiind întru toate facultățile psihice, intelectuale și nervoase în
bună stare de sănătate, dar cu unele disfuncții vegetative determinate de
vârstă. Durerea pierderii soțului în plină tinerețe și împlinire morală și
intelectuală a stăpânit-o cu curaj, tărie și demintate, adunând bănuț cu bănuț
întru menținerea memoriei soțului. Așa se face că, a reușit să’i republice
opera redând tinerei generații pe Șiugariu, unul din poeții „generației soarelui” a „generației
’39” cu lucrări de valoarea
celor, despre care presa noastră moroșană, tânără a afirmat că „nici nu credea că există.” După revoluție a ințiat un concurs
național de poezie Șiugariu, cu prima ediție în 1998, a doua, în 2000 iar a
treia în 2002, premiul I, dotat cu 2000 de mărci, respectiv euro, susținut de
dânsa. Uniunea Scriitorilor și Editura Militară a contribuit cu sală și membrii
juriului alături de dânsa și editorul din München al poeziei lui Șiugariu, Ion
Dumitru care a susținut concursul prin publicitate și prezență în juriu.
Dar cea mai dureroasă lovitură pe care
a primit-o, nu de la soartă ci de la oameni, a fost pentru „ilustra noastră
văduvă” lovitura dată de „legea Wiesel” 217/2015, „legea” care zice că,
condamnă genocidul și crimele de război, dar care, constatăm practic că nu este
altceva decât o altă formă de vânătoare de legionari. Lovitura primită la 95 de
ani, pe bază de discriminare și neadevăr i-a scurtat viața. Când poetul
sublocotenent în rezervă Ion Soreanu Șiugariu, ofițerul regimentului cu
armamentul, se întreabă în jurnalul de front scris pe apucate, sub ploaia de
gloanțe în Jablonca, sat din munții Tatra din Slovacia, la 18 ianuarie, 1945,
când a scos oamenii la săpat de gropi „pentru
morții noștri, mulți, mult prea mulți morți” se întreabă: „Cine ne va
mulțumi pentru toate aceste jertfe”? În
timp de 70 de ani de la război în România comunistă și postdecembristă, nu s’a
găsit o voce să dea răspuns la această dureroasă întrebare. În schimb slovacii,
prin intermediul comemorărilor Șiugariu a scriitorilor și istoricilor băimăreni
susținuți de oficialitățile din Tăuții Măgherăuș de care aparține așezarea de
mineri, Băița, locul natal a lui Șiugariu, și-au descoperit istoria, adevărul
legat de istoria lor, ținut ascuns de sovietici, au dat un răspuns. Pe ei nu
glorioasa Armată Sovietică i-a eliberat de fasciști, ci fectivul de 248.436 de
români înglobați în glorioasa armată a eliberat 1722 de sate și 31 de orașe și
și-au lăsat viața pe front în Slovacia 66.000 de militari români, dintre care
doar 11.000, printre ei și poetul Șiugariu, sunt înhumați în cimitirul de la Zvolen , lângă Banska
Bistriza, 74 km
S-V de Polhora-pri-Brezno unde a căzut Șiugariu, cea mai mare necropolă
românească de peste hotare. Descoperind acest adevăr, slovacii, la aniversarea
a 70 de ani de la insurecția armată, la ei la 29 Aug.1944, de uimire și
recunoștință față de Armata Română au hotărît cinstirea ostașului român, prin
Ion Șiugariu. Astfel, oficilitățile din orașul Brezno, la recomandarea grupului
de istorici din care făcea parte și polițistul istoric, Lubos Nepso, din
Brezno, care a adus pământ de pe mormântul Șiugariu de la Zvolen , pentru casa
memorială din Băița, au propus o placă comemorativă pentru clădirea din
apropierea gării din Brezno unde s’a săvârșit Șiugariu: „Subl.(r) Ion
Soreanu-Șiugariu n.6.06.1914 Băița/România, d.1.02.1945, Brezno/Slovacia,
soldat român, poet. Cetățenii orașului Brezno îi dedică recunoștința lor.
Niciodată nu vom uita. Onoare în memoria lui.” iar podul
de peste Hron, pe care
au trecut căruțele cu muniție ale Armatei Române dirijate de Șiugariu, urma să
primească numele Șiugariu. S’au adresat Ambasadei
Române din Bratislava, anunțându-o. Aceasta s’a opus invocând legea Wiesel, după
care Șiugariu a fost „legionar”! Ei și? Chiar să fi fost, legionarii n’au fost
toți criminali, au fost creștini români, care au luptat pentru un ideal,
împotriva comunismului ateu distrugător de țară, dovadă că 70% din deținuții
politci în „pensioanele comuniste” au fost legionari, iară dacă este să scriem
istorie adevărată, să nu mințim, după cum ne îndeamnă „boierul minții”
istoricul Neagu Djiuvara, atunci suntem obligați a o spune, cât despre Șiugariu
fără să fi fost legionar a fost un patriot adevărat, care a luptat împotriva
fascismului! Durerea și rușinea adusă României prin Institutul Wiesel și
nenorocita lege împotriva Culturii românești, votată iresponsabil de acest
parlament iresponsabil, a făcut prima nevinovată victimă prin Ion Șiugariu. Această
bestială batjocură și neînchipuită durere oferită „pe gratis” memoriei unui
erou al Armatei Române, excepționala noastră Doamnă, Lucia Soreanu-Șiugariu, la
vârsta ei n’a mai putut-o suporta, i-a grăbit sfârșitul. Stimabilii
parlamentari și legiuitori, Ministerul de externe nu s’au gândit să’i ceară
scuze ilustrei Doamne pentru această gafă de rușine internațională adusă nu
numai ei ci și României. In ce’l privește pe laureatul pentru pace, poate fi
mulțumit de „realizarea” falsului trecut în palmaresul Institutului său, de
„condamnare a crimelor de război,” în cazul Șiugariu!
Doamna
noastră , Lucia Soreanu-Șiugariu, o făclie de credință și cultură românească în
Occident, printre străini, își va găsi locul de veci într’un cimitir de cartier
al orașului carolingienilor, după serviciul inmormântării ce va fi celebrat de
preotul român ortodox, Alexandru Pop, din Aachen, joi, 10 Decembrie, la ora
9,30. Noi o deplângem pe minunata Doamnă, dar ea este fericită în Împărăția lui
Dumnezeu unde după o viață pământeană trăită model, după legile și etica
creștin-românească, s’a împreunat din nou cu scumpul ei soț și poet „Soare”. În
veci pomenirea ei și a lui, în Împărăția Tatălui!
Terezia Bolchiş
Tătaru
Augsburg/Germania,
marți, 8 Dec.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu