Ioan Voicu

„Trece Horea cu roată-n mâini/

ca un domn frumos de libertate/

se aprind luminile-n fântâni/

clopotele bat pe jumătate”.

(Balada lui Horea)

       Cine gândeşte că nu se poate trăi cu poezie este îmbiat la somn. În piscine. Sub pături cazone, în spume. Ocrotiţi de grija zilei de mâine, ei se pot hodini. Dar înainte de a fi gâdilaţi de extaze (ele îşi au rădăcinile în coşmar) ar fi nimerit să bage de seamă: „Faptul că măruntaiele se află mai jos decât creierul nu le conferă adâncime”. (Horia Lovinescu – Moartea unui artist)

        Eram cu Vasile Bologa, la Borşa, într-o lume devenită întrucâtva ireală. Horia Mocanu plecase în pământ, Aurel Pantea cu familia sa la Sebeş-Alba, ştrulubatecul George Bocşa pe un şantier, apoi la o gazetă cu editură, Gheorghe Peter la ziar, Mircea Petean inspector la Învăţământ,Vasile Dragomir la „Opinia”; ceilalţi peste tot.

         Rămase în urmă revista „Metamorfoze” număr unic, relicvă. Entuziasmele nu se uită. Doar trec. Aşa cum şi eu am trecut catarama în compania unor păstrăvi prinşi (sportiv şi cu legitimaţie!) din izvoarele Comanului Mic, peşti dăruiţi prozatorului Alexandru Vlad, anticarul prezentat elogios de Constantin Ţoiu în „România Literară”.

          Pe autorul ce semna „Frigul verii”, „Aripa Grifonului”, dar şi celelalte cărţi ale lui care vor rămâne, l-am cunoscut întâiaşi dată la Borşa. Peste o altă vreme mă văd cu Vasile Bologa. Cred că la Baia Mare. Mi se pare că era de faţă şi Mihai Cupcea. Sau chiar dacă absenta atunci, prezenţa lui era obligatorie la orice discuţie. Aproape că nu ştiai de unde să apuci povestea. Când literatura este la vedere. Şi dă-i…

         Eminescologii, paleontologii, geografii. Rectific: geografii, nu şi – brusc -, l-am întrebat pe Vasile Bologa „Ce zici de baladele lui Ioan Voicu?!”

         Nouri de rouă, constelaţii cristaline de pământuri, păgânisme şi şiruri de numărat din unu înspre alaltăieri. Tăcere. Eu am recitat, el a auzit: „Rău mă dor ochii mă dor/ de durerea frunzelor/ şi mă fac şi iar mă fac/ vânt de brad şi vânt de fag/ şi mă duc şi iar mă duc/ până la izvor de nuc/ unde vânt mi-a fulgerat/ fată ce n-a aşteptat/ unde vântu-i tăietură/când se bate calu-n lună”. („Balada fulgerată de vânt”, Ioan Voicu)

        Nichita spunea cândva, referindu-se la textul semnat de Cezar Ivănescu („Când eram mai tânăr şi la trup curat”, „e aceluia care o / îl ascultă”. Să-i dăm crezare.

        Ioan Voicu este un poet impresionant şi îl rog să cânte pe aceeaşi poveste monocordă. Iar dacă frumoasa şi talentata doamnă (e de recunoscut!) ce te cântă pe la televizoare a uitat izvoarele culese de tine din suferinţa izbânzii, e de înţeles.

        Anonimizarea e chiar o poveste grea pentru lumea de mâine!

                                                                Gavril Ciuban