Noul volum de poezii semnat Ioan Romeo Roșiianu (Scrisori despre demoni și sfinți,
Editura Ethnologica, Baia Mare, 2016) este o culegere de epistole versificate
adresate (se poate altfel?) Iubitei (cu majusculă - și nu
pentru că ar fi vorba de o iubită abstractă, ideală, intangibilă, ci dimpotrivă
- una comună, cu trăiri și pasiuni obișnuite, dar în același timp unică pentru fiecare dintre bărbați luat ca individ, dar fără nume, pentru că doar unul o poate
recunoaște pe cea care-i este sortită).
Iubirea în
viziunea lui Ioan Romeo Roșiianu cunoaște două ipostaze: iubirea de Dumnezeu
(credința, iubirea absolută) și cea față
de persoana iubită, bărbat ori femeie (iubire pământeană, relativă), care totuși nu pot fi despărțite, acestea coexistând.
Atunci când există iubire adevărată între două ființe umane, aceasta este binecuvântată de
Dumnezeu: „mi se părea că până și
Dumnezeu a fost încântat / că ne-am ținut
de mână când cântau bătrânii satului / în catedrala din centru”.
Nu este vorba nicidecum aici de cafeneaua sordidă din
romanul Conversație la Catedrala al lui
Mario Vargas Llosa, ci de casa Domnului, unde iubirea se află la ea acasă. Se
poate afirma, însă, că există o asemănare cu romanul de care aminteam mai sus: și acolo și
aici avem de-a face cu o disoluție a
umanității, cu o pierdere a credinței, cu o neadaptare la o societate care se
îndreaptă spre nicăieri.
Totodată, linia de demarcație
între puritate și vulgaritate, între
evlavie și prefăcătorie e neclară
adeseori („în ceasul când se citea Crezul și
Evanghelia / femeile aveau decolteuri prea largi”), iar ispita și complicitatea pândesc din umbră, inclusiv
pe cei ce poartă sutană („femeile lumii îl bucurau pe preotul gras cu daniile /
lor acesta le făcea complice cu ochiul”).
Puritatea iubirii și
pasiunea carnală se contopesc într-un tot unitar, care nu mai ține cont de nicio regulă („prea mulți știu
că ne iubim prea mulți / că e patimă
surdă”), așa încât receptarea acestuia
la adevărata valoare le scapă chiar și
protagoniștilor („și nu știam,
Iubito, care-i păcat sau blestem”).
Într-o lumea a iubirii încep să își facă simțită prezența, încetul cu încetul, neliniștea și
incertitudinea, care pun sub semnul întrebării credința („lumea mea, Iubito, nu mai are puritate-n priviri / și nici semnul crucii în simțire și
suflet”).
Timpul trebuie trăit la intensitate maximă („e de trăit
momentul, Iubito...”) pentru că după noapte („se lăsase ca un blestem noaptea”)
întotdeauna urmează o nouă zi („am așteptat
dimineața ca pe o binecuvântare”).
Natura e participativă și
freamătă și ea în preajma iubirii:
„luna ne făcea complice cu ochiul din mijlocul / haloului ce semăna cu inelul /
pe care ți l-am dăruit cândva”).
Iar după bucurii nenumărate și
sentimentul iubirii împlinite („Mai știi
că atunci când te-am luat de mână sângele meu / s-a cuibărit repede în inima
ta?”), iubirea se duce, pe neașteptate,
lăsând în urmă tristețe și melancolie („ne certam pe nimic
inventariam cuvinte și șoapte / și
viața trecea trecea fără să ne ceară
voie”).
Și totuși există speranță pentru suflet, oricât de dificilă ar putea fi situația: „cea mai infidelă / amantă a mea e
speranța”.
Iar cuvântul este martorul și
purtătorul, în același timp, al
iubirii: „Iubito, Dumnezeul cuvintelor se ascunde / în tăcerea din ele”; „în
cuvânt e trecerea mea printre oameni”.
Poezia lui Ioan Romeo Roșiianu
e una de viață, de moarte, dar și de renaștere
(nimic nu se pierde, totul se transformă). Una cu și despre suflet, cu și
despre iubire, credință și (in)adaptare la o societate în degringoladă.
Iubirea este cea care poate și
trebuie să dicteze fiecărui om ce și
cum să facă, iar atunci când există cu adevărat iubire - și nu numai la nivel declamativ - Dumnezeu o
va binecuvânta.
Daniel Luca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu