miercuri, 23 august 2017

Editorial. Nedemnitatea cauzată de răbdare

 Din totdeauna (ca indivizi și ca popor), românii și-au făcut un merit din a-și afirma blândețea și răbdarea, cu toate că blândețea este în ochii asupritorilor totuna cu prostia, iar răbdarea seamănă rușinos de mult cu nedemnitatea. De parcă n-ar fi de-ajuns atâta, mai pune sare pe rana umilinței noastre naționale și degradantul proverb „Capul plecat sabia nu-l taie”! De altminteri, întreaga înțelepciune românească este plină ochi de umilitoare proverbe și zicători, care nu numai că n-au vlaga să justifice, dar – dimpotrivă – mai abitir acuză nebărbăția colectivă din cele mai stânjenitoare vremuri pentru istoria noastră multimilenară...
            În opinia lui Emil Cioran, marii vinovați de neîmplinirile românilor sunt resemnarea și scepticismul. Cu resemnarea nu poți să nu fii de acord, având în vedere următoarele:
            1)Își trage seva din proverbiala și neeroica răbdare românească;
            2)Resemnarea și-a pus amprenta asupra psihologiei individuale și colective în mult mai mare măsură ca renunțarea, prin aceea că renunțarea provine din preaplinul inimii și are vocația verticalei (înalță omul prin conștiința sacrificiului liber asumat), pe când resemnarea iese din golul inimii și are vocația orizontalei (prin asumarea lenei și indolenței, condamnă conștiința la regrete tardive și colectivitatea la suferințe inutile).
            Cât privește scepticismul, nu poți omite faptul că acesta este inevitabila plictiseală a marilor culturi obosite, respectiv pauza unui spirit crepuscular, ce-și „refuză alinarea prin reverie”. Atunci, de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică în declin (vezi creșterea exponențială a numărului farmaciilor) și cu un spirit încă nedeșteptat din somnul cel de moarte, dar deja grav infestat de mulțimea plagiatorilor, semidocților și falșilor culți postdecdembriști, vrednici urmași ai siniștrilor proletcultiști și activiști din „iepoca” bolșevică?!...
            Cu toate că răbdarea nu figurează nici printre virtuțile teologice (credință, iubire, speranță) și nici printre cele morale sau cardinale (cumpătare, curaj, dreptate, prudență), ceea ce-i pune sub semnul întrebării calitatea de veritabilă virtute, totuși, la nivel individual nu poate fi tăgăduit rolul care-i revine la afirmarea voinței, iar prin aceasta la edificarea caracterului și personalității umane.
            Da, căci lucrurile mari purced și au la bază pe cele mărunt-indispensabile. Însă, repet, axioma răbdării este valabilă doar la nivel de individ, cel mult de grup social restrâns (familie, echipă)! La nivel de mase uriașe (popor, națiune) este un nonsens să ceri ca acestea să fie mereu calme și tolerante, adică așa cum și le doresc toți cârmuitorii, îndeosebi cârmuitorii nevrednici. Ăștia din urmă, de altfel, conștienți că nelegiuirile lor generează nemulțumiri în rândul alegătorilor duși cu preșul, nu le vor curma ca să nu-și dezmintă firea și să nu-și dezamăgească ortacii de potlogării, ci se vor grăbi să întărească aparatul represiv al statului (poliție, jandarmerie, servicii secrete, magistrați aserviți etc.) prin promovări, lefuri și indemnizații necuvenite, pentru ca în acest chip ticălos să se poată înfrupta la rândul lor pe rupte din banul public. Vorba ceea: O mână murdară spală pe alta și amândouă caută cu disperare să spele fața îndurerată a țării...
            Dar iată ce ne spune Gustave Le Bon despre mulțimi în cartea Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991): „Unele caracteristici speciale ale mulțimilor, cum sunt impulsivitatea, iritabilitatea, incapacitatea de a raționa, absența judecății și a spiritului critic, exagerarea sentimentelor, ca și altele încă, pot fi observate și la ființe care aparțin unor forme inferioare de evoluție: sălbaticul și copilul”.
            Cu precizarea că astăzi, în condițiile unei concurențe fără menajamente, răbdarea la nivel național a ticăloșiilor este, în plan politic, egală cu trădarea, iar în plan economic totuna cu genocidul.
            De peste 27 de ani, românii tot rabdă și așteaptă schimbarea într-un mai bine real și general. Dar cum toate au o limită, consider că demnitatea poporului român va fi recâștigată doar după ce răbdarea, devenită între timp o unealtă a suferinței naționale, va fi trimisă la plimbare pentru niscaiva timp!

            Sighetu Marmației,                                                         George  PETROVAI
               23 august 2017


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu