Motto:
Democrația, cum vedem,
e forma de
ocârmuire
ce ia
mereu de la săraci
pentru
fruntașii-n nesimțire.
Omul
zilelor noastre este mândru nevoie mare de civilizația sa, deși
aceasta (prin poluare, chimizare și îndemn la sedentarism) se întoarce nimicitor împotriva
lui. Cu toate astea, iluzia atotputerniciei creată de știință
(omul este științific, nicidecum înțelept), îl încurajează să creadă în steaua mitologiei
sale antropocentriste, atât de ilogic-îndrăzneață, încât tot mai mulți bipezi fără pene afirmă cu tărie că Dumnezeu a murit!
Or, ne
asigură adorabilul mărturisitor Petre Țuțea, „Fără
Dumnezeu, fără credință omul
devine un animal rațional,
care vine de nicăieri și merge
spre nicăieri” și care
caută negăsind, ceea ce face ca permanenta lui neliniște să-l aducă la disperare.
Două
sunt motivele pentru care toți
oamenii ar trebui să-și țină-n frâu entuziasmul iscat de „spectaculoasele
cuceriri” tehnico științifice ale prezentului și trecutului apropiat:
1)Inspirat
de Atoatefăcător, fiul lui David și împăratul Ierusalimului făcea cunoscut omenirii în urmă
cu aproape 3000 de ani că „Ce a fost, va mai fi și ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt
soare” (Eclesiastul 1/9);
2)Tot
mai des, descoperirile arheologice ilustrează fără putință de tăgadă că sintagma „societăți primitive” este totalmente neîntemeiată (dovadă
fenomenalul sincronism al construcțiilor monumentale de felul templelor, respectiv dintre
piramidele egiptene sau aztece și
ziguratele babiloniene, omonimiile din mitologia egipteană și cea polineziană, desenele și picturile rupestre care „vorbesc” despre o civilizație superioară celei de-acuma, statuetele-astronauți, harta lumii din anul 1513, obiectele din aluminiu și din fier-alfa cu năucitoarea puritate de 99,9%,
bateriile electrice și
calculatorul din urmă cu mii de ani etc.) și că spusa „Tot ce este exagerat devine insignifiant” își vădește
neîncetata actualitate.
De
pildă, mult vânturata democrație,
considerată de floarea cea vestită a sociologilor și politologilor ca fiind cel mai adecvat cadru
socio-juridic întru prosperitatea colectivă și împlinirea individuală, nu este nici pe departe invenția omului modern. Experimentată pentru prima dată de
către cetățile-state antice grecești, unde democrația se exercita în mod direct, ea a fost împrumutată de
cârmuirile luminate ale erei noastre, care – prin parlamentarismul găunos și votul universal-cantitativ – au transformat-o într-una
reprezentativă, adică eminamente indirectă, lesne pervertibilă prin sforile
trase de păpușari și, ca atare, mai degrabă dăunătoare decât eficientă
pentru societățile cu caș la gură într-ale democratismului.
Bunăoară, așa ca-n România postdecembristă, țara tuturor posibilităților necușere
și, vreme de 28 de ani, a
unei îndrăcite bătute pe loc după fa-sol(ea) democrației originale, interpretată de orchestrele reunite ale
celor două camere penale...
Drept
este că nici exponenții de
frunte ai democrației
occidentale nu s-au arătat încântați de aceasta, filosoful francez Henri Bergson, de pildă,
apreciind-o drept „singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea omului”, dar (și ăsta constituie viciul ei incurabil) lipsită de
criterii viabile pentru selecția
valorilor. La rândul său, Winston Churchill, conștient de carențele democrației apusene, a spus despre ea că-i „o formă de
guvernământ grozav de imperfectă”. Însă, a adăugat el îndată și prin aceasta s-a spălat pe mâini în binecunoscuta-i
manieră cinico-ironică, „dați-mi
alta mai bună și voi crede în ea”.
Dar cum
vreme de sute de ani, nici Marea Britanie, campioana democrației moderne, și nici celelalte state occidentale n-au izbutit s-o facă
mai bună (dimpotrivă, actualul proces accelerat de decreștinare, asociat cu sodomia și alte forme agresive de dezumanizare, lucrează de zor la
măcinarea temeliilor sale fragile), consider că singura formă de cârmuire
compatibilă cu „Declarația
universală a drepturilor omului” (declarație adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor
Unite la 10 decembrie 1948 și
care stipulează că toți oamenii
s-au născut cu drepturi egale și
libertăți fundamentale) este demofilia.
Doar că
pentru a fi demofil în conținut,
trebuie să te lași călăuzit
întreaga viață de iubire, legea
supremă din creștinism și budism, respectiv de forța inepuizabilă prin care, este de părere Einstein în
scrisoarea adresată fiicei sale, se realizează armonia universală și care îi duce pe oamenii guvernați de ea la veritabila fericire. Nu degeaba spuneau sfinții părinți:
„Iubește și apoi fă ce vrei!” Da, căci cine iubește cu întrega lui ființă, nu mai are resursele necesare ca să facă rău.
Altminteri,
vrând-nevrând se ajunge mai repede sau mai târziu la paradoxul românesc
postdecembrist cu tot mai multe drepturi pe hârtie pentru cei mulți și din ce
în ce mai puțină dreptate faptică
pentru aceștia.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
12 dec. 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu