Cum s-a pierdut „Baltagul” la Desești?

                           de Gheorghe Pârja

     

 Bunul meu dascăl, Vasile Fodoruţ, avea obiceiul, în ore adecvate, să ne povestească întâmplări din viaţa satului. Cu un astfel de prilej a venit în clasă cu un ziar central, în care era un articol despre cum s-a pierdut romanul „Baltagul” în satul meu. Era perioada în care lectura cărţilor, la sate, configura un interes special şi o nevoie mare. Care era evenimentul evocat? Domnul învăţător, pe vremea aceea, era şi bibliotecar. La el veneau sătenii să împrumute cărţi. Romanul lui Mihail Sadoveanu a căzut în mâna unui pătimaş cititor. Putea fi Gheorghe a Mureanului, de la care, în pruncia mea, primeam câte o carte cu condiţia să o citesc într-o săptămână. Când se împlinea sorocul, bătea la poartă şi, fără negocieri, îmi lua cartea. De aceea eram extrem de silitor. Cum să dau omului cartea necitită? Mai ales că avea obiceiul să mă întrebe detalii cu tâlc.

În mâna unui asemenea ţăran iubitor de cărţi a nimerit şi celebrul roman sadovenian. Omul a povestit ce scrie acolo, încât a trezit un mare interes în rândul deseştenilor. Cartea a fost dată, din mână în mână, până i s-a pierdut urma. Aşa că nu s-a mai întors în biblioteca satului. Domnul învăţător l-a mustrat pe cel care a semnat pentru roman, dar a desprins şi partea folositoare a întâmplării. Nu-i câştig fără pierdere, parcă ar fi gândit bunul meu dascăl. Despre asta scria ziarul central. Am citit şi eu celebrul roman şi mi-a rămas o carte de căpătâi a lecturilor mele. Peste vreme, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Confratele Liviu Ioan Stoiciu îmi spunea apoi, a scris, că exită un curent, destul de vehement, ca romanul „Baltagul” să fie scos din programa şcolară.

O profesoară de limba română de la o şcoală din Bucureşti a propus celor de sus ca romanul „Baltagul” să nu se mai predea elevilor. Spune răspicat: „Sunt revoltată de ideea că elevilor de gimnaziu li se recomandă romanul „Baltagul” de Sadoveanu, prezentat ca o monografie a satului românesc. Dintr-un motiv foarte simplu: romanul prezintă o familie în care agresivitatea bărbatului este acceptată şi primită cu resemnare de nevastă.” Nici nu scrie asta în carte. Dar violenţa din filme este slobodă? Ideea s-a rostogolit în presă şi chiar a câştigat adepţi. Au apărut experţii (cu ghilimele) care invocă actele de violenţă, imoralitatea şi cruzimea care nu sunt explicate de profesori. Nimic despre mesajul profund al cărţii. Despre măreţia autorului. Care a avut, şi are parte, de tratamente diferite. De la arderea cărţilor lui în piaţa publică, la învinuirea că a aderat la ideologia venită din răsărit, iar, acum, cu ameninţarea de a fi scos din programa şcolară.

Incendiatorii au fost de dreapta, oportuniştii de stânga, iar cei din prezent aparţin unor doctrine care nu se aplică unei opere literare. Nu poţi pune valorile literaturii române la remorca unor ONG-uri care poartă alte scopuri. Chiar şi profesoara de română îşi poate uita menirea nobilă de dascăl. Nu se poate sindicaliza o capodoperă de genul celei în discuţie. Avem printre noi semeni care nu mai privesc valoarea naţională ca o realitate necesară. Din păcate, printre ei sunt şi educatori. Apoi plângem pe umerii educaţiei bunilor noştri, copii care tocmai aşteaptă să fie îndemnaţi spre cele bune în viaţă şi cultură. Mihail Sadoveanu rămâne un munte al prozei româneşti. A fost comparat cu mari scriitori ai lumii. Tonul l-a dat G. Călinescu: „El are realismul lui Balzac şi melancolia unui romantic”.

Un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic şi tragic. El armonizează conflictele prin meditaţie. Opera lui a fost gândită o dată pentru totdeauna. Romanul Vitoriei Lipan este o capodoperă a prozei româneşti, operă epică ce prezintă trăsăturile specifice romanului mitic. Toate aceste aprecieri, şi încă multe altele, au fost făcute de oameni pricepuţi. Una este să nu-ţi placă genul şi cu totul altceva e să îmbraci iluzoria haină a unui procuror fără pricepere.

Marea hibă a acestui timp este drama nepricepuţilor care se cred ştiutori în orice domeniu. Orice năzărire o ştampilează cu adevăr. Cu adevărul lor, care nu coincide cu punctul de vedere al celorlalţi. Romanul a fost considerat o „Mioriţă”, în dimensiuni mai mari. Mai zilele trecute, un lider liberal, de meserie inginer, a propus alungarea baladei din şcoli. Ce aveţi cu valorile culturii române? De aceea, prefer povestea dascălului meu, care a pierdut „Baltagul” la Deseşti, când sătenii au citit cartea până la rătăcirea ei într-un pod cu fân.