Prin manipularea
numită EURO, Germania a reușit să-și impună modelul la care
visează încă de pe vremea lui Hitler: supunerea țărilor europene și
transformarea lor în vasali. Puțini știu că Hitler, în fapt, nu visa la un Imperiu,
ci la o hegemonie germană în care țările supuse să fie transformate în vasali.
Ceea ce n-a reușit el cu o mașinărie de război impecabilă, a
reușit
Uniunea Europeană prin intermediul monedei unice.
Ironia sorții face
ca primele victime să fie companiile locale, cele care, în fiecare țară, au reprezentat vârful de lance al
presiunii pentru trecerea la moneda unică. Însă, așa cum se întâmplă cu toate poveștile
falsificate ale prezentului, momentul în care victimele realizează eroarea și capcana în care-au picat e mult prea
târziu, totul petrecându-se atunci când nu se mai poate face nimic. Orice
protest e desuet deoarece intri în logica nouă în care ți se spune, logic și-n
față, că motivul pentru care mori e
acela că nu ești suficient de
competitiv pentru o piață atât de
dezvoltată. Așa se face că
întreprinderi care înainte de EUR făceau legea pe piața locală ajung să moară sufocate în momentul „deschiderii”,
picând în capcana fatală a propriilor iluzii.
Totul pornește de la
stat și de la datoriile acestuia.
Întrucât jocul economic nu se desfășoară
pe o piață cu adevărat unică, ci pe una
în care există la grămadă atât unicitate cât și
„independență”, statele trebuie să-și rezolve individual necesitățile bugetare. Astfel, în mod paradoxal, cu
toate că în întreaga zonă guvernează o singură Bancă Centrală, care face o
singură politică monetară, statele trebuie să se împrumute asemeni persoanelor
fizice. Și, așa cum persoanele fizice sunt diferențiate de gradele de risc diferite, același lucru se întâmplă și
cu statele componente ale zonei Euro. Cele considerate mai riscante se
împrumută la dobânzi mai mari, în timp ce statele mai puțin riscante au parte de costuri mai mici ale datoriei publice.
Totul pare foarte logic, dar, în esență,
nu-i atât de logic. Într-adevăr, și înainte de trecere, economiile
respectivelor țări se împrumutau la rate
diferite, însă exista întotdeauna o frână și
o accelerație pe care guvernele o aveau
la îndemână: cursul valutar. Prin
intermediul jocului valutar statele își
pot regla cu ușurință deficitele de cont curent, prin ieftinirea
sau scumpirea produselor pe care le importă sau le exportă. Devalorizând soft
moneda, un stat ajută exportatorii care iau „mai mulți bani” pe valuta adusă în țară.
Invers, produsele de import pot deveni mai ieftine, impulsionându-se astfel
consumul și reparând un excedent
comercial care poate deveni toxic pentru economie.
Fără a controla cotația,
fără jocul devalorizare/apreciere, guvernelor le este confiscat un instrument
extrem de eficient de impulsionare a economiei locale. Așa se face că în toată tevatura economică primele victime sunt
companiile locale care nu mai pot fi ajutate de către Guvern. Există și-aici câteva portițe: subvenția, ajutorul
de stat, etc.. Teoretic ele ar putea ajuta companiile locale, însă, practic,
reprezintă cheltuieli pentru Guvern, cheltuieli care se regăsesc în datoria
publică. Iată că am introdus variabila cea mai devastatoare din tot acest
complex. Înainte de a continua trebuie să știm
că, în principal, atât nivelul subvențiilor,
domeniile căruia i se pot aplica și
mecanismul ajutoarelor de stat au fost strict reglementate la aderare. Pe de o
parte există frâne serioase, iar pe de altă parte, economiile mari și-au asigurat capacitatea de a da propriilor
companii atât ajutoare cât și subvenții mai mari. Dincolo de framework-ul
reglementărilor europene, există și-o
altă constrângere pentru state: deficitul bugetar. Nu te poți întinde prea mult cu cheltuielile și cu impulsionările deoarece nu trebuie să
depășești
3% deficit. O altă valoare care în cazul economiilor mici e literă de lege, în
timp ce pentru cele mari e „element de negociere”. Dimensiunea bugetului – net
mai mic în cazul economiilor mici, alături de constrângerea de 3% deficit acționează ca o piedică semnificativă. E ca și cum într-un concurs ai obliga participanții la un raliu să meargă cu frâna de mână
trasă. Într-adevăr, frâna ar exercita aceeași
forță de frânare asupra roților, dar dacă ignori că motorul unuia are
50 cai putere, iar al altuia 500 cai putere, cred că e limpede pentru oricine
care va fi câștigătorul cursei.
Și-acum să revenim
la variabila despre care v-am vorbit: datoria publică. În timp ce economiile
mari(Germania) au costuri de finanțare
insignifiante, economiile periferice ajung să plătească dobânzi astronomice.
Astfel, guvernele economiilor mici din UE au un stres suplimentar reprezentat
de jugul dobânzilor pe care trebuie să le plătească. Dar aceasta nu e singura
problemă! Percepția de risc este
valabilă pentru întreaga țară, astfel
că dobânzile babane nu sunt suportate doar de către stat, ci de toate
companiile din respectiva țară întrucât
marja la care se împrumută statul e un barometru pentru toate dobânzile
percepute în acea țară. Trăgând linie
ce avem? Țări precum Germania cărora le
merge bine și țări-vasal constrânse atât prin „regulamente” cât și prin jugul datoriei. Dinspre „talpa
economiei” treburile se văd și mai
radical. În timp ce o companie locală ar trebui să se bucure atunci când obține o finanțare
la o marjă de 5-6 puncte procentuale, o companie venită din țara care trebuie ajunge să aibă parte de
finanțări la costuri insignifiante. Un
exemplu pe care l-am tot dat a fost cel al creditelor obținute de Lidl și
Kaufland(membre ale aceluiași grup)
pentru extinederea în Europa de sud-est. În timp ce companiile locale abia dacă
prindeau împrumuturi de 15%-20%(în cazul României) sau 5%-7%(în cazul Greciei),
cele două lanțuri comerciale s-au
împrumutat la rate care nici măcar nu
acopereau inflația. Curat murdar,
coane!
Însă exemplul pe care l-am dat nu e tot! În timp ce
companiile locale urlă după ajutor, statele din ce în ce mai constrânse fac tot
posibilul să găsească soluții pentru
economia în suferință. Astfel, apelează
la investitori. Dar care investitori, vă veți
întreba? Cei locali sunt la pământ și
urlă după bani sau scutiri de taxe pentru a face față tăvălugului extern. Investitorii străini apar atunci ca o
binecuvântare. „Noi creăm locuri de muncă – spun ei – dezvoltăm și modernizăm economia, dar avem nevoie de
ceva ajutoare întrucât altfel mergem în zone mai ofertante!”. Și astfel se ajunge la paradoxul ca guvernele,
sub presiune și în disperare de cauză,
să accepte fructul otrăvit. De pe margine, companiile locale gâfâie și urlă ca din gaură de șarpe, dar, în același timp, știu că ele nu
pot face ceea ce fac „investitorii străini”. Companiile locale abia își pot ține
oamenii, în timp ce „investitorii” promit locuri noi de muncă. E limpede ce
finanțează un guvern care, mai mereu,
se află sub presiunea scăderii continue a nivelului de trai și a creșterii
generalizate a prețurilor.
Așa se ajunge în
situații paradoxale: statele aflate sub
presiune preferă să acorde ajutoare de stat și
facilități fix mega-firmelor care
provin din economiile avansate, ele însele fiind sursa unei concurențe neloiale. Astfel, firmele locale ajung să
se scufunde, să dea oamenii afară și să
capituleze în fața „marilor
investitori”. Culmea, această mișcare
ajunge să fie acceptată și susținută de populația locală, care vede în „investitorul străin” binefăcătorul
care-aduce progresul. Numai că, așa cum
firmele locale ajung victimele pieței și a monedei pe care au susținut-o cu entuziasm, la fel se întâmplă și cu populația.
Investitorii străini pe care i-au văzut ca eliberatori acționează în direcția celei mai crâncene optimizări pe care-o pot face. Impun
modele aproape sclavagiste de muncă, în care angajații au numai obligații,
iar angajatorii doar drepturi. Un exemplu ar fi Spania. La inițiativa „investitorilor” s-a ajuns ca un
număr covârșitor al contractelor de muncă să fie pe termen de
câteva zile(de obicei o săptămână). E o presiune psihologică infernală pentru
un angajat care știe că poate fi dat
afară oricând. În plus, contractele de muncă specificau întotdeauna un număr
mai mic de ore de muncă decât se efectuau în realitate. Aparent este o tiranie
la adresa angajatului care era obligat să muncească mai mult pentru aceiași bani. În fapt, un asemenea comportament
este și un jaf al bugetului de stat
deoarece oamenii plătiți mai puțin plătesc impozite mai mici.
Chiar dacă am întins-o destul de mult, cred că am explicat
suficient de clar modelul „mașinii de
tocat” utilizate de Germania în relația
cu statele europene. Mulți mă vor trage
de mânecă spunându-mi că și Franța se află printre tartori. Părerea mea e că
Franța este țara cea mai păcălită de Germania și-n
scurt timp va avea destinul pe care l-a avut în cel de-al Doilea Război
Mondial. Indiferent de excentricitățile
din trecut ale lui Sarkozy sau de sfidările din prezent ale lui Macron,
economia Franței este într-un picaj
evident, iar fenomenele descrise de mine se văd și-acolo,
chiar dacă la o scară mult mai mică. În fapt, Franța este asemeni animalului în jurul căruia s-a încolăcit
pitonul: încă are impresia că are libertatea de mișcare, dar în scurt timp va simți
pe propria-i piele strângerea tiranică și
nu va avea altă opțiune decât aceea de
a-și da duhul și a-și găsi noua viață în burta unei Germanii din ce în ce mai
ghiftuite.
Și pentru că am
ajuns la națiunea care-a reușit în zilele acestea să demonstreze că a reușit să câștige
Războiul cu toate că în 45 era marele înfrânt, a sosit momentul să ne îndreptăm
privirea către ei. Aparent, marele câștigător
are toate motivele să-și bea cu
satisfacție halba de bere, să cânte și să se distreze. Doar a reușit pe timp de pace ceea ce nu reușise cu mașinăria
sa – pe vremea aceea infailibilă – de
război. Întreaga economie europeană îi e subordonată, iar pe zi ce trece,
dezastrul unora – reprezentat de grade mari de îndatorare, picaje economice
etc. – se transformă pentru ei în bunăstare, excedent s.a.m.d. La ora actuală
Germania indiferent cum ar juca, joacă pe plus pentru propria economie.
Ajutoarele pe care le dă pentru „reducerea diferențelor” dintre statele membre ale UE, i se întorc înzecit. Chiar
dacă banii îi aruncă aiurea, e ca și
cum ar face o investiție în propria
economie deoarece, pe lângă banii alocați
unui stat, acel stat trebuie să adauge o contribuție
proprie pentru realizarea proiectelor finanțate.
Realizarea acestora se face însă ori cu firme germane, ori cu echipamente
cumpărate de-acolo. Iar valoarea acestor produse sau servicii cumpărate este
mai mare decât suma cu care a contribuit „sponsorul”, astfel încât, din investiția în fonduri se întorc în economia
donatorului mai mulți bani decât a dat.
A nu se înțelege că această suveică este
practicată strict de către Germania. Nu, ea este caracteristică tuturor
statelor donatoare ale Uniunii care ajung astfel, printr-o aparentă binefacere,
să sugrume restul economiilor. Germania este cel mai mare donator și, desigur, cel mai mare beneficiar. Însă,
la împărțirea prăzii, beneficiile nu
sunt împărțite direct proporțional cu investițiile. N-au cum deoarece Germania beneficiază de cele mai bune
rate ale dobânzii și e capabilă să-și impulsioneze mai mult propriile firme care
ies la devorat victimele europene. Astfel, nemții
reușesc să ia din pradă o cotă mult
superioară față de procentul inițial investit, în timp ce donatorii mai modești ajung chiar să piardă din bani. Este
fenomenul pe care l-au înțeles
englezii: încet și sigur, aplicând
modelul care-i avantajează în mod evident, nemții
ajung să-și subordoneze marile economii
ale continentului.
Brexit-ul a fost prima reacție
de împotrivire. Englezii au înțeles
înainte de adopta Euro că modelul UE îi dezavantajează și că mergând înainte cu integrarea se transformă în hrană
pentru monstrul german. Chiar și-așa, ruperea de UE este anevoioasă întrucât
economia este deja otrăvită de germenii implantați
ai organismului parazit. Rețineți că asta se întâmplă într-o țară cu o economie puternică, cu propria
monedă și care a fost exceptată de la
multe din reglementările europene. Chiar și-așa, ruperea va fi dureroasă, dacă nu cumva
imposibilă.
Însă modelul de parazitare impus de Germania nu-i unul
perpetuu. Am văzut modalitatea radicală în care a fost lovită Grecia. Acolo
deficitele s-au acumulat până la momentul exploziei. Statele care împrumutaseră
țara au fost nevoite să scutească
Grecia de o parte din datorii pentru a-i asigura o gură de oxigen. Însă, la fel
ca în cazul fondurilor europene, și-aici
scutirea a venit la pachet cu comisii de privatizare având imunitate în fața justiției
care-au prăduit la modul scandalos economia statului. Readucerea pe linia de
plutire a Greciei e o himeră. La următoarea bubuială statul nu va mai avea ce
să vândă și, probabil, va începe să
cedeze monopoluri către creditori și,
cel mai probabil, în final se va lăsa cu cedări de teritoriu.
Următoarea țară care
se pregătește să fie devorată e Italia.
Norocul țării constă în faptul că
politicienii ajunși la putere sunt
eurosceptici și par deciși să aplice o măsură radicală de salvare a țării. Este o strategie care le-a dat sudori
reci nemților în perioada în care Yanis
Varoufakis a fost ministru de finanțe
în Grecia: izolarea țării față de euro. Varoufakis a propus o chestie cât
se poate de isteață: transformarea
fiecărei identități fiscale într-un
cont la Trezoreria statului prin intermediul căruia să se schimbe titluri IOU.
Astfel, problema datoriilor băncilor devenea una strict a BCE – care, fie vorba
între noi, este șefa supremă a
respectivelor instituții, în timp ce
statul își regla conturile cu cetățenii și
firmele locale prin intermediul respectivelor titluri. Dacă vreți, aceasta este calea către întoarcerea la
propria monedă și izolarea cumva față de cancerul european. Desigur, prin
presiuni și manipularea politicienilor
greci, Yanis Varoufakis a fost nevoit să părăsească postul, iar Grecia a urmat
traseul pe care-l cunoaștem.
Italia, în schimb, se află în faza de început a
experimentării mini-BOT-ului. BOT e prescurtarea de la „Buoni Ordinari del
Tesoro”, iar mini se referă la faptul că e vorba de o denominare a unui bon
standard de trezorerie. Aceste titluri vor fi emise de stat, nu vor fi
purtătoare de dobândă și vor circula
permițându-se plățile prin intermediul lor și, de asemenea, achitarea obligațiilor către stat. Practic, avem de-a face cu
o monedă paralelă care va permite Italiei să-și
gestioneze mai bine propria datorie. Și,
aș adăuga eu, un colac de salvare în
vederea unui eventual Ital-exit – respins verbal vehement de către politicienii
de la Roma, dar destul de evident pentru cei care urmăresc evoluția știrilor
din zonă. Mini-BOT-ul italian e echivalentul titlurilor IOU propuse de
Varoufakis. Acesta e doar un aspect. Celălalt aspect este semnalul de alarmă
care se trage.
Italia e a treia economie a zona Euro, dar și cea mai îndatorată dintre ele. Este, dacă
vreți, exemplul clasic al devorării –
de data aceasta a unei mari economii – de către monstrul german. Mini-BOT-ul e
modalitatea de urgență prin care
autoritățile italiene caute să scape
din strânsoarea creditorilor. In extremis, ea poate deveni moneda-punte care va
permite țării ieșirea din zonei Euro, un scenariu care, de data aceasta le dă
oficialilor nemți fiori similari
tremurăturilor din public alee lui Merkel. De ce, e mai puțin de înțeles
de către cei care n-au o viziune de ansamblu asupra circuitelor financiare ale
Uniunii. Pe scurt, e vorba de o cantitate imensă de credite acordate prin
intermediul sistemului de plăți
Target2. Mai precis, Bundesbank-ul a acordat credite prin intermediul Target2
de aproape 1000 miliarde EUR(mai precis 920 mld. EUR) în timp ce Italia are de
plătit creditorilor – prin intermediul aceleiași
platforme – aproape 500 de mld. EUR. Mai știți bancul acela conform căruia dacă ai de dat
băncii o sută de mii de euro ai o problemă, dar dacă ai de dat două milioane de
euro banca are o problemă? Cam așa s-ar
traduce situația de fapt.
În cazul în care Italia părăsește
zona Euro, datoriile sale în cardul sistemului Target2 intră în default, un
element exclus până acum de către BCE și
Bundesbank. Iar de-aici începe scandalul deoarece datoriile din cadrul Target2
nu sunt aprobate de niciun guvern. N-a dat absolut nimeni vreun aviz
Bundesbank-ului să arunce aproape 1000 mld. în cadrul finanțărilor prin respectiva platformă. Italienii,
sunt ferm convins că știu că nemții au o problemă spinoasă și-și
văd liniștiți de treabă, negând desigur că ar vrea să iasă din Euro. Asta
în timp ce-și construiesc alternative
monetare și își diversifică parteneriatele economice. Ultimul dintre ele
fiind cel cu China, în cadrul căruia Italiei îi este rezervat rolul de cap de
pod în Europa.
Ne apropiem cu viteză de momentul în care aceste numeroase
dezechilibre care pun probleme spinoase economiilor marginale ale zonei Euro
vor începe să bubuie. Dacă Italia va avea curajul să părăsească paradisul Euro,
s-ar putea să avem de-a face cu cea mai teribilă explozie a unei monede,
practic la dispariția peste noapte a
acesteia. Motivul e mult mai simplu decât ați
putea crede: Euro nu stochează o valoare, ci niște
imense datorii nesustenabile acționând
ca pârghii care au permis Germaniei să trăiască parazitând un întreg continent.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu