Nunţile de astăzi nu sînt mai presus de cele de odinioară,
cu diferenţa că acum totul este cumpărat din comerţ – excepţie face sticluţa de
pălincă pe care o primim după Danţul miresei, la plecare. Nunta trece, însă rar
este urmată de botez, tinerii familişti amînă să facă prunci, ceea ce îi
diferenţiază de generaţiile anterioare.
Iubirea ne conduce toată viaţa, căci dragostea se află în
prim-plan, după ce nivelul de trai a crescut şi timpul liber de după serviciu
îl folosim pentru rezolvarea problemelor psihologie legate de această forţă
acaparatoare ce ne domină (adăugăm şi dragostea pentru muncă, divinitate şi
ţară, în completare). Tinerii de îndrăgostesc şi prin căsătorie societatea le
încuviinţează sexul şi procreerea. Niciodată nu ne este viaţa mai fericită
decît arunci cînd soţii se iubesc, părinţii îşi iubesc copiii şi sîntem iubiţi
de aceştia! (Deşi întotdeauna există şi nuanţe.)
Iubirea în societatea contemporană ia adesea forme ce ridică
probleme etice, de exemplu în cazul căsătoriei unui tînăr cu un bătrîn, sau
juridice: occidentul a liberalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex, iar
ţările din orient, majoritar creştine, nu acceptă aşa ceva. Procreerea are loc
acum şi în … eprubetă. Căsătoria n-ar trebui să fie doar pentru sex, căci
astfel de relaţii nu duc spre cer. Dragostea înseamnă că tinerii se supun de
bunăvoie imperativelor vieţii conjugale (ţăranii puneau în patul mirilor un jug
de boi).
Ridicarea poalelor nu mai e privită ca ruşinoasă, sexul nu
mai ascunde nimic (dezvăluie totul), n-are sfinţenia dragostei neîntinate, dacă
aşa ceva poate exista (noi ştim că da). Soluţia desvrăjirii de angoasa
existenţială este căsătoria din iubire, farmecul căreia nici nu se compară cu
energia animalică de pe internetul pornografic.
Anii de şcoală întîrzie căsătoriile cu un deceniu şi adesea
tinerii au 30-35 de ani cînd decid să devină o familie în mod legal. Încă
depind de părinţii pensionari, nu dovedesc maturitate psihică şi
responsabilitate de familist – dar au trecut prin experienţe de viaţă şi
sexuale, de regulă neplăcute, care i-au ajutat să vadă adevărul. Scapă de
iluziile juneţii: că pot deveni faimoşi şi bogaţi peste noapte. Căsătoria vine
imediat după această trezire din exaltarea raţiunii.
Iubirea trebuie să ducă la nuntă, altfel este condamnabilă
social, devine haos moral şi posibilă boală venerică. Practica sexuală
întîmplătoare duce la dezechilibre psihologice: cînd concubinii îşi exprimă
reciproc nemulţumirile, apare separarea dureroasă şi familia rămîne
monoparentală, spre deznpdejdea copilului părăsit. Primele experienţe sexuale,
de regulă urîte, trebuie să ducă la respect faţă de partener şi la căsătorie.
Din păcate, mulţi fac altfel.
Preoţii recomandă abstinenţa sexuală înainte de căsătorie,
practică ce nu dăunează, cel puţin pînă la faza maturităţii sexuale. Flirturile
creează experienţe în recunoaşterea sentimentelor superficiale de cele serioase
şi au rol important în piaţa maritală. Iubirea nu trebuie să devină niciodată
posesivă, ci să se păstreze ca o relaţie între persoane libere, cu iniţiativă
(care iubesc necondiţionat), conştiinţă (speră să fie iubite la fel) şi care
răspund pentru faptele lor.
În lipsa iubirii, apar căsătoriile de probă (partenerii nu
vor să „rişte”), uniunile libere sau mariajul cu contract civil (fiecare îşi
păstrează averea). Căsătoria este scumpă şi adesea cere sacrificii personale,
însă devotamentul duce la statornicie, la satisfacerea nevoii de sex şi a
nevoii de-a avea copii, ce nu pot fi înlocuite de surogate.
Nu putem refuza invitaţiile la nuntă, este o formă de-a
încuraja familia, şi dansăm şi petrecem pînă dimineaţă la Periniţa, dar
bucuroşi am fi dacă după un an ar urma botezurile, copiii find dovada
peremtorie că între soţi există dragoste!
Autor: Nicolae Goja
Sursa: Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu