De ce demisionează Tăriceanu din funcţia de preşedinte al Senatului?

 În general, politicienii demisionează din anumite funcţii din aceleaşi motive pentru care s-au zbătut să le obţină. Nu doar numirea, ci şi plecarea dintr-o funcţie cu multă vizibilitate aduce nu doar notorietate, ci şi un un soi de glorie. Victor Ponta nu încetează să amintească, nu fără mândrie, că el a demisionat din funcţia de preşedinte al PSD, când a avut probleme de ordin juridic, iar mai târziu, a demisionat şi din funcţia de prim-ministru, în urma incendiului de la Colectiv.

Vasile Blaga a demisionat din funcţia de copreşedinte al PNL când a fost anchetat de DNA. Ludovic Orban, de asemenea, a renunţat să mai candideze la primăria generală a Capitalei, fiind acuzat de acte de corupţie.

„Instituţia demisiei de onoare” nu a prea prins la noi. Dreapta a încercat să o promoveze, ca armă politică, urmând exemplele unor ţări cu democraţie consolidată.

Liviu Dragnea este un contra-exemplu. Nu a demisionat nici sub presiunea protestelor de stradă, nici la sugestia unor lideri europeni, nici la rugămintea unor colegi de partid, nici sub tirul procurorilor DNA. A rezistat în toate funcţiile până a fost definitiv condamnat. Demisia i se părea o recunoaştere a vinovăţiei, el considerându-se nu doar nevinovat, ci şi o victimă politică.

Concluzia ar fi că politicienii de dreapta acceptă să demisioneze, când asupra lor planează anumite bănuieli, în timp ce politicienii de stânga se agaţă de funcţii, în cazul deputaţilor şi senatorilor ascunzându-se în spatele imunităţii parlamentare.

Acest tip de abordare face diferenţa dintre PNL şi PSD,  la modul general dintre dreapta şi stânga.

Anunţând că îşi prezintă demisia din funcţia de preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu semnalează că ALDE a trecut în tabăra dreptei.

Semnalul lui politic nu poate rămâne fără urmări. Partidul lui, datorită sacrificiului liderului, ar trebui să fie acceptat ca parte a opoziţiei democratice. A trecut de partea PNL, USR, PMP ca simplu senator. Mai mult, a promis că va vota o moţiune de cenzură împotriva guvernului PSD. De asemenea, sunt semnale că ALDE nu-i va acorda guvernului votul de încredere cerut de premierul Dăncilă.

Tăriceanu a mai făcut un sacrificiu personal nu candidează la preşedinţie. Aici ar fi de discutat. Nu candidează pentru că a socotit că nu avea nicio şansă să obţină un rezultat onorabil sau pentru că experimentează o nouă formulă politică?

A găsit un subterfugiu în alianţa electorală cu Pro România, susţinând un candidat prezidenţial independent.

Găselniţa cu Mircea Diaconu salvează onoarea celor doi lideri de partid, dar mai ales dă măsura capacităţii electorale a unei eventuale alianţe şi la alegerile locale şi parlamentare de anul viitor.

Prin urmare Călin Popescu Tăriceanu nu trece total în tabăra dreptei. Rămâne agăţat de un partid de stânga, de un fost preşedinte al PSD care, la rândul lui, aşteaptă să se reîntoarcă la fostul lui partid. Victor Ponta are propria lui agendă. Va ţine seama de interesele lui Tăriceanu?

Trebuie să admitem şi că, foarte probabil, ALDE şi Pro România copiază o formulă electorală care s-a dovedit de succes. La alegerile europarlamentare USR şi PLUS au înregistrat un scor foarte bun, care plasează aceste partide ca pe a doua forţă politică din România.

În ce măsură cuplul Tăriceanu-Ponta poate fi comparat cu cuplul Barna-Cioloş? Va face alianţa ALDE-Pro România pe stânga, ceea ce a reuşit să facă pe dreapta alianţa USR-PLUS? Vor reuşi să forţeze aceste alianţe reformarea unor partide rigide, precum PSD şi PNL, făcând o ofertă politică mai aproape de mentalitatea generaţiilor mai tinere?

USR-PLUS a reuşit. ALDE-Pro România este la început de drum, face primii paşi deloc timizi.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa:  Informația zilei de Maramureș