de Gheorghe Pârja
Acest text mi-a fost stârnit de o cugetare a
scriitorului Albert Camus, autor care mi-a marcat tinerețea și așa am rămas
până în ziua de astăzi. În opera sa, am aflat soarele și umbra unui suflet
mediteraneean, care a acceptat arta de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă
a renașterii și revoltei în fața morții și a răului din lume. Este laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1957, pentru importanta lui creație
literară, care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină asupra problemelor
conștiinței umane. Cugetarea sună așa: „Singura industrie franceză care nu
cunoaște șomajul e răutatea.”
M-a surprins afirmația scriitorului-filosof, dar am
încercat să o înțeleg, că nu se referă la întreg poporul francez, ci doar la o
ramură a ființei lui. Tot în Hexagon a apărut și formularea generalului de
Gaulle, care afirma că răul e, asemeni prostiei, un subiect vast. Andrei
Manolescu, în Dilema veche, continuă ideea. Și tot asemeni prostiei, nici răul
nu poate fi eradicat din lume. Am mai înțeles că răutatea este răul făcut de
oameni, mai ales unii altora. Care ar fi felurile de răutate din vremurile
noastre? Multe și greu de enumerat. Unele rele au fost inventate cu intenții
bune, dar oamenii, prin vreme, le-au folosit în scopuri rele.
Mă gândesc la folositoarea și tragica dinamită. De
altfel, orice nouă descoperire făcută de om este de obicei folosită și pentru
bine, dar și pentru a face rău. Mult adulatele rețele de socializare, care
inițial au dorit să democratizeze lumea, au ajuns instrumente de răspândire a
minciunii. Forțe malefice au găsit căi de intoxicare și răspândire a răutății
omenești în spațiul virtual. Se zice că răutatea ține de firea umană. Cea mai
veche și nepieritoare este ura prin cuvinte, care poate ajunge și la violență
extremă. Da, cuvintele, aceste daruri ale omului, se pot preschimba în bombe cu
hidrogen. Cuvintele pot deveni arme ascuțite, la îndemâna oricui. Se uită spusa
veche că vorba dulce mult aduce!
Răutatea, ura și răzbunarea ne distrug sufletele pe
nesimțite. Nu toată lumea înțelege că venim pe lumea aceasta pentru a trăi
viața în armonie. Dragostea de aproapele, prietenia, rușinea, bunătatea parcă
au bătut serios în retragere. Dar răutatea nu este o noutate pe lumea asta, ea
are vârstă biblică. Spun înțelepții că bunătatea lui Hristos îi eliberează, îi
ferește pe oameni de răutate. Că rugăciunea ne poate purifica sufletul, ne
poate alina viața, ne pune în legătură cu starea cerească. De unde vine
pacostea asta pe sufletul unor oameni? Unii spun că lăcomia, alții îngâmfarea,
nefericirea, orgoliul nemăsurat, invidia și câte or mai fi ele.
Oare răutatea poate fi vindecată? Îmi aduc aminte de
o pildă a lui Moșu Lupu Șumânesi, un înțelept al satului meu, care povestea
despre unul plin de răutate. Când mergeau oamenii la câmp, se opreau la fântâni
pentru a ostoi setea. Toată lumea vedea apa din fântâni limpede, numai el o
vedea tulbure. S-a mărturisit unui vecin despre cazul lui. Omul a stat puțin pe
gânduri, știindu-i năravul, i-a spus să scoată din el păcatul răutății și
lucrurile se pot schimba. S-a înfrânat omul de la apucăturile lui. Când s-a dus
pe Locurele, unde făcea fân, s-a oprit la Fântâna Radului. Și a văzut ochiul
apei limpede, de și-a oglindit chipul în ea. Parcă era mai frumos, mai drag
lumii.
A devenit un om bun. Morala întâmplării este ușor de
înțeles. Adică răutatea poate fi îndreptată. Că răutatea nu este altceva decât
bunătatea călcată în picioare. Nu mă amăgesc că această trăsătură urâtă poate
fi alungată din lume. Vorba lui Albert Camus, ea este o industrie pentru unii
oameni, dar și pentru unele popoare. Poate va intra și răutatea în șomaj. Vedem
că mulți comentatori se iau în seamă, făcând aprecieri defavorabile poporului
român. Fiți liniștiți! Nu este mai bun, nici mai rău ca alte neamuri. Avem
simbolurile noastre, avem ritualuri pe care unii vor să le șteargă. Nu este
atât de ușor. Deoarece toate acestea i-au conferit o identitate specifică. Încă
mai are de călătorit în istorie. Ca și alții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu