Taxi „Galant”. „Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”

 

Chiar departe fiind acum de urbea băimăreană, Taxi Galant rămâne pentru mine reper de bine, reper de siguranță. Într-un „a fost o dată” – „o dată” durând vreo zece ani, dar, poate, peste. Am circulat mult cu taxiuri încă de când m-am stabilit în Baia Mare, însă nu mai știu exact când am descoperit Galantul. N-au importanță ora și minutul. Ce vreau să spun în câteva rânduri este că am constatat curând după aceea că denumirea e tocmai nimerită, personalul (de la proprietarul firmei, la dispecer și numerosul colectiv al șoferilor) fiind într-adevăr galant.

Un nemaipomenit confort îmi crea vocea dispecerei, care mă recunoștea după numărul de telefon și îmi zicea imediat pe nume, îmi știa și tabieturile și avea grijă să-mi fie respectate (de exemplu, locul exact în care doream să oprească mașina). Ba, mi-a zis pe nume și o dată când am sunat de pe telefonul unei colege, că al meu se descărcase – mă recunoscuse după voce! Câte dispecere vor fi fost, nu mi-am dat seama. Eu nu am auz muzical (și nici profan prea bun).

Să nu mai vorbesc de șoferi, cărora (exceptându-i, desigur, pe cei care veneau pentru prima dată) nici nu trebuia să le spun destinația, decât dacă, rar, mă duceam în altă parte decât la serviciu. Ce eliberare, pentru mine, de poveri! Ce instinct profesionist al lor, deși taximetria o făceau ca amatori, branșa neavând, dacă nu mă înșel, școli speciale!

A contat mult. Eram cumva în aer. La jumătate de secol de existență, îmi părăsisem orașul natal și venisem, cu fiul meu, în Baia Mare, unde nu-l aveam decât pe el, nici o altă rudă, nici cunoștințe.

Cu o excepție (cred că doar una) – dar unde nu e nicio uscătură... –, șoferii au fost deosebit de politicoși, prietenoși, ospitalieri în taxiul-„casă”. Mulți știau face mașina „să zboare ca vântul”. Probabil, nu și-au dat seama, dar mi-am dat eu, că îmi luau de pe cap probleme presante, de moment – ajunsul la timp sau în cel mai scurt timp posibil undeva. M-a impresionat plăcut și memorarea traseului preferat de mine sau, în alte dăți, gesturile benevole de bunăvoință suplimentară: așteptarea în autogară până îmi cumpăram biletul, să nu car bagajele după mine, chiar ajutor la așezarea lor în cala autocarului. Totul, sub imperiul omeniei, nu al datoriei (și ea împlinită). Nu uit senzația de familiaritate creată la timpul potrivit, după ce începeam să trec drept cunoștință. Le știam (din auzite, dar și în persoană, de câteva ori), unora, copiii și ce fac – ce învață, ce lucrează –, soțiile pe unde sânt, nurorile, animalele de companie, cursurile pe care le urmează completându-și studiile, hobbyurile, zona în care locuiesc, unde se mută, locul de baștină, prietenii de familie (când și eu îi cunoșteam), meniul culinar al zilei (da, făcuse într-o zi o noră sarmale). Câte și mai câte. Pentru unii, vor fi fiind lucruri neînsemnate, dar pe mine m-au făcut să mă simt acceptată, integrată, primită în „familie”, localnică de-a dreptul, așa, „vinitură” (venetică) ce eram. Produseseră o ștergere a stării de provizorat, o ștergere de statut inferior sau tolerat. Nu e puțin. E foarte mult.

O dată, fiind în concediu, mergeam pe jos pe-acolo, pe-aproape, pe la magazinele din cartier și, văzându-mă, un taximetrist a oprit să mă culeagă de pe drum, „să mă ducă” J. Foarte drăguț. Sigur că nu m-am dus – erau câțiva pași. Dar „gestul contează”. Și peste ani...

Există, între șoferii de la Galant, și pronunțat spirit de sacrificiu. A oprit unul dintre ei în loc nepermis, ca să fiu mai aproape de „obiectivul” meu. Tocmai trecea pe-acolo o mașină de poliție. L-au amendat. La scurt timp, iar a încălcat nu știu ce regulament rutier, tot de hatârul meu. I-am spus să nu riște. A zis că, doară, nu l-or prinde (polițiștii) în fiecare zi! Nu l-au mai prins atunci. Nu era pericol să facă vreun accident – o oprire neregulamentară sau altceva benign (nu mai țin minte ce), dar putea primi încă o amendă, se putea alege cu permisul suspendat... Pentru binele clientului. Eu zic că nu-i inconștiență. E eroism. Dedicare, dăruire.

La fel, când m-au așteptat (mai mulți, de multe ori), cu contorul oprit, să-mi fac cumpărăturile, lucru pentru care ne-am și abătut din drum, au trecut peste linia continuă, ca să nu ocolească și să plătesc eu mai mult.

M-au așteptat, tot fără „ceas”, să-mi iau ceva uitat, de-acasă. M-au așteptat (de câte ori!) să-mi scot bani din bancomat. S-au oferit să facă cursa și pe datorie, când bancomatul a fost blocat. Așteptări dezinteresate – gesturi nobile de răgaz dat altuia în detrimentul câștigului personal.

Am fost cu Galantul și-n Finteușu Mare. Aveam mai mult de stat acolo, șoferul s-a întors în Baia Mare și a venit înapoi când l-am sunat. Vreo jumătate de oră, pe o direcție (și au fost patru), ceea ce înseamnă o oră (un dus și un întors) fără client.

Nu din vina șoferului (ci din cauza condițiilor de drum), a întârziat o dată destul de mult o mașină, iar eu, fiind (ca de obicei!) în mare întârziere, am anulat comanda și am luat un taxi de ocazie. În compensare, am primit câteva curse gratuite! Galant! Atunci am cunoscut și proprietara firmei (poate proprietară împreună cu soțul – nu știu). O Doamnă deosebită: om ales, om generos, om distins în purtare și în vorbă. Și informată cu tot ce se întâmplă pe domeniul ei (iată, și cu micul meu inconvenient).

Am trecut, la un moment dat, la Taxi „Mara”, auzind că e mai ieftin. Așa a și fost, dar nu cu mult, însă problema era că aveau mașini puține, trebuia să stau la telefon până se anunța cineva că vine și s-a întâmplat de câteva ori să nici nu fie liberă vreo mașină. Așa că... am revenit definitiv la Galant, până în ultima mea zi de serviciu (plecând, a doua zi, și din Baia Mare – nici acum nu știu dacă definitiv sau doar pe termen lung). (Altfel, șoferi foarte de treabă și la Mara. Spre deosebire de toate celelalte firme băimărene.)

Se spune că fiecare sac își găsește peticul și invers. Galant a fost firma cu care pur și simplu m-am potrivit, mai bine zis, mi s-a potrivit din toate punctele de vedere. Am fost clientul (plebeu dependent). Iar ei – patricienii protectori.

Acum... Câte curse per pedes facem pe-acest meridian! Ne găsim la peste 6.700 km distanță aeriană, pe un pământ pe care ei (majoritatea sau toți) n-au pășit fizic niciodată, pe care ei nici nu știu că se plimbă, că... îi plimb eu! – cu un gând de recunoștință și bună aducere-aminte.

 

Angela-Monica JUCAN