Ultimul poem nescris

 

Ne despărțim cu tristețe de o voce puternică a liricii românești, cu reședința în Maramureș, colega și prietena noastră, poeta IOANA ILEANA ȘTEȚCO.

Cea care a marcat peisajul poeziei contemporane prin gravitatea tonului și rigoarea exemplară a trăirii. Poemele ei sunt năvalnice ca râurile Borșei natale, în care și-a oglindit sufletul frumos și neliniștit. Sunt exerciții de sensibilitate făcute sub faldurile poeziei și în libertatea de a descoperi adevărurile lumii prin mijlocirea cuvântului.

A încercat să trăiască simplu, fără mari așteptări. Pentru ea, poezia era veșnic tânără. Avea vocația prieteniei. Era exigentă cu muntele și blândă cu marea. A fost și va rămâne în poezie „o farmacistă a melancoliei existențiale.” A publicat mai multe volume de versuri, bine primite de critica literară, fiind distinsă cu mai multe premii județene și naționale. A fost membră a Uniunii Scriitorilor din România. Anul trecut, Asociația scriitorilor din Baia Mare i-a decernat Marele premiu pentru literatură la categoria SCRIITORUL ANULUI.

Prin plecarea IOANEI pe drumul cel lung, lirica românească pierde o voce inconfundabilă a poeziei autentice. În acest an, pe 24 septembrie, trebuia să o cinstim pentru cele șapte decenii de viață și apariția unui nou volum de versuri, ca o pădure răzvrătită. Vorba poetei: ai să dai seama, Doamnă moarte, pentru această grabă!

Ne va lipsi mult grija ei de a nu fi singuri. Ne vor rămâne cărțile ei ca mărturie a unei vocații de excepție. Ne consolăm cu gândul că scriitorul trăiește, prin opera sa, la fel de intens ca atunci când nu este în scenă. Pentru Ioana este ultimul poem nescris.

 

Gheorghe PÂRJA,

președintele Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România