Arcul și ținta

 

Umbla o țintă în pielea goală,

pe firul râului ud, dezbrăcat,

să prindă un arc, să-l ia din oală,

să-și bată joc de el, că nu-i păcat.

 

A mers apoi ținta prin parc,

unde s-a-ndrăgostit prima dată,

de-un arc ce era sechestrat într-un țarc

și care purta nume de fată.

 

Ședeau arcul și ținta cu tălpile goale,

privind anemonici la bufnița oarbă,

mângâind crinul cu patru petale,

ce cu mirosul dădea să îi soarbă.

 

Și țipa ținta și plângea arcul,

plângea și malul în râu surpat,

plângeau norii și plângea parcul,

se rușinau băncile de sărutat.

 

Se rușinau tare, dar țipătul plânge,

prin salcia cu capul plecat,

ușor, vaetul lor încet se stinge,

fiindcă arcul și ținta s-au cununat.

Puiu RĂDUCAN