Un covrig spoit, ca orice covrig,
cu giulgiu de zăpadă la brâu,
călca prin străchini plângând de frig,
pe sâni plini de fructe ce merg la râu.
Nopțile-i zornăiau prin ochii albaștri,
când soarele se agăța în salcâmii goi,
gându-l bătea să se facă-un sihastru,
tot se-apropia departele în pași vioi.
Cu sufletul plin de ștersături, când
sub coajă i se-odihnește pământul,
vede-un câine-ncăierat, cu mușcături,
ce deabia-i ținea coada vântul.
Nevoile l-au aruncat departe de casă,
și-n poarta nopţii cu pleoapele închise,
covrigul, în umbra unei lacrimi se lasă,
când spre coada câinelui ochii-și țintise
Și-n ceasul unei stări sărate de seară,
când doarme roua-n genunchii lacului,
în centru-i perfid i se-nfipse o gheară
și sări elegant în coada câinelui.
O pereche frumoasă cum n-a mai fost,
de se-nghesuia lumea să vadă,
că tot fără rostul devine cu rost, când
umblă un câine cu-n covrig în coadă.
Puiu
RĂDUCAN
20012024
Băile Olănești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu